Cand am inceput sa citesc
“Cronicile martiene” aveam asteptari foarte mari de la aceasta carte, lucru
datorat probabil numeroaselor cuvinte de lauda auzite la adresa modului de a
scrie al autorului. Desi mi-a placut modul in care Ray Bradbury a prezentat
lucrurile, am simtit ca romanul nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor pe care
le aveam, lucru datorat probabil structurii romanului sau personajelor prezente
in acesta.
Romanul lui Ray Bradbury contine
mai multe povestiri ce par initial a nu avea legatura una cu alta, dar care,
impreuna, prezinta colonizarea planetei Marte. Manati de dorinta de a scapa de
razboaiele ce ameninta Pamantul, oamenii decid sa evadeze, gasindu-si refugiul
pe planeta rosie. Dupa mai multe incercari esuate, pamantenii reusesc sa
cucereasca batrana planeta, descoperind ca aproape toti martienii au fost ucisi
de o boala adusa de pe Pamant. Bucurosi de victoria lor, oamenii nu sunt multumiti
cu simplul fapt ca au distrus o civilizatie si continua sa faca ceea ce stiu ei
cel mai bine: sa distruga intreaga planeta.
Desi povestea si intriga este
simpla, in unele momente romanul parand chiar plictisitor, Ray Bradbury
reuseste sa se joace cu sentimentele cititorului, reusind sa te faca uneori sa
iti fie rusine pentru ca faci parte din rasa umana, iar alte ori sa fii mandru
de semenii tai, sau, mai bine spus, de o parte dintre acestia.
Mi-a placut faptul ca dincolo de
talentul oamenilor de a distruge tot ceea ce ii inconjoara, autorul prezinta si
o alta problema: nehotararea oamenilor in ceea ce vor defapt de la viata.
Pamantenii fug de pe Terra pentru a scapa de lucrurile de aici, de a scapa de
societatea in care traiesc, dar, ajunsi pe Marte, construiesc acelasi lucru,
distrug minunatiile lasate in urma de civilizatia martiana pentru a face locul
sa arate precum Pamantul, cladind o societate exact ca cea din care incearca sa
evadeze.
Unul dintre capitolele mele
preferate (sau mai bine zis una dintre povestirile mele preferate) este “Usher
II”, care prezinta povestea unui iubitor de carte, Stendahl. In acest capitol,
printre numeroasele referinte la operele lui Edgar Allan Poe, am gasit si o
referinta la un alt roman al autorului pe care vreau de foarte mult timp sa-l
citesc, “Fahrenheit 451”, lucru care m-a facut si mai curioasa decat eram in
privinta acestuia.
Majoritatea personajelor din
roman mi s-au parut enervante sau mult prea simple pentru a le da atentie,
parand false si mereu in extreme. Au fost insa si cateva personaje care mi-au
fost simpatice precum arheologul Spender si capitanul Wilder, martiana Ylla si
martianul “Tom” din povestirea intitulata “Martianul”.
Desi romanul lui Bradbury nu mi
s-a parut o capodopera, a fost totusi o lectura placuta care m-a facut sa vreau
sa citesc cat mai curand si alte carti ale acestuia.
Ceea ce nu am văzut în recenzia ta, este vreo referință la cum vede autorul popularea planetei Marte, sau nu este niciuna?
RăspundețiȘtergere