Primele doua romane din seria
scrisa de catre Deborah Harkness asteapta de aproape un an in biblioteca
momentul in care sa ajung si la ele pentru a le citi. Recent am cumparat si
ultimul volum al trilogiei, prin urmare, inarmata cu intreaga serie la indemana,
am pasit intr-o lume periculoasa, plina de mistere.
Primul volum, “Cartea pierduta a vrajitoarelor” ne atrage intr-o lume secreta, in care vrajitoare, vampiri si
demoni traiesc printre oameni, ascunzandu-si cu dibacie existenta. Diana Bishop
este descendenta uneia dintre cele mai puternice familii de vrajitori, dar
moartea tragica a parintilor ei o face pe aceasta sa renunte la magie si sa
rupa legaturile cu lumea creaturilor magice. In prezent, Diana traieste o viata
obisnuita si lucreaza ca profesor universitar. In timpul cercetarilor
universitare la care lucreaza, Diana descopera un manuscris magic, Ashmole 782,
descoperire ce atrage pe urmele ei numeroase creaturi magice, printre care si
misteriosul vampir Matthew Clairmont.
Povestea a fost interesanta, cu
mult potential dar, din pacate, pentru mine stilul autoarei a fost extrem de
obositor. Apreciez o descriere buna, care sa ma ajute sa imi imaginez anumite
elemente, dar dupa pagini intregi in care aflam exact ce anume manca Diana, ce
fel de ceai savura aceasta, ce fel de vin (si intreaga istorie a vinului
respectiv) prefera Matthew sa bea alaturi de Diana, simteam nevoia sa renunt la
lectura. Din punctul meu de vedere au fost numeroase pagini de umplutura, a
caror lipsa nu ar fi daunat cu absolut nimic povestii.
Cei doi protagonisti nu au ajutat
nici ei prea mult la dorinta mea de a continua lectura si cred ca doar speranta
ca poate urmatoarele romane o sa fie mai interesante m-a facut sa termin de
citit primul roman al seriei. Cred ca a fost mentionat de mai multe personaje
de zeci de ori in carte ce minunata, inteligenta, independenta, incapatanata,
hotarata si asa mai departe este Diana, dar, din pacate, aceasta imi demonstra
la fiecare pas exact contrariul. Poate eu am o definitie diferita pentru
cuvantul “independenta“ spre deosebire de personajele din carte, dar Diana era
orice, numai independenta nu. Aproape pe tot parcursul romanului aceasta nu a
facut decat sa joace rolul victimei si al domnitei in pericol si sa asculte
orbeste orice ordin primea de la Matthew, inclusiv cand sa manance, ce si cat
sa manance, cand sa bea, cand sa doarma, cand sa mearga, unde sa mearga, etc.
Si daca tot am ajuns la Matthew, tot ce pot sa spun e ca acesta a fost mai
enervant decat David din “Creatura”, ceea ce cu siguranta demonstreaza ceva. Daca
Diana mi-a fost putin simpatica la inceputul romanului, pe Matthew l-am
detestat de la prima pana la ultima pagina. Optimismul meu incurabil ma face sa
sper totusi ca poate voi vedea o imbunatatire pe parcursul seriei, iar cei doi
nu vor mai fi atat de enervanti in urmatoarele doua volume.
Din fericire, in roman au existat
si personaje mai simpatice, precum Miriam si Marcus, pe care i-am indragit
imediat, mama lui Matthew, Ysabeau, dar si Emily si Sarah care au fost un
adevarat exemplu de vrajitoare.
Un alt “personaj” care mi-a atras
atentia si mi-a fost extrem de simpatic este insasi casa vrajitoarei, aceasta
fiind ea insasi un element magic.
“Cartea pierduta a vrajitoarelor”
cu siguranta nu a fost unul din romanele mele preferate, dar sper ca celelalte
doua carti din serie sa fie mai interesante si sa ma faca sa-mi schimb parerea
in privinta seriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu