Recenzie carte: "... si la sfarsit a mai ramas cosmarul" de Oliviu Craznic

In ultima vreme, majoritatea cartilor pe care le-am citit au prezentat creaturile noptii intr-o lumina favorabila, acestea devenind uneori chiar cele mai indragite personaje. Desi prin natura lor erau rele, in timpul lecturii ajungeai la concluzia ca sunt doar diferite si neintelese. Desi faceau greseli, tocmai aceste greseli le umanizau si le apropiau de cititor, transformandu-le in cele mai interesante si indragite personaje. Opera lui Oliviu Craznic schimba insa acest lucru si aminteste in romanul “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul” faptul ca raul e Rau si nu trebuie niciodata subestimat.

Invitat la nunta marchizei Josephine de Lauras, o tanara pe care a intalnit-o o singura data in urma cu mai bine de un an, cavalerul Arthur de Seragens ajunge in Castelul Ultimelor Turnuri, un loc despre care se sopteste ca se afla sub conducerea fortelor Raului. Impreuna cu prietenul sau din copilarie, vicontele de Vincennes, Arthur incepe sa observe ca invitatii sunt alesi cu aproape mult prea multa grija de catre un papusar misterios. Atunci cand Raul isi face cu adevarat simtita prezenta si oaspetii incep sa cada in bratele Mortii, Arthur trebuie sa se alieze cu invitatii de la nunta ramasi in viata, uniti de un scop comun, dar separati de secrete, tradari si neincredere. Cum fiecare invitat este invaluit in mister si are propriile lui secrete mai mult sau mai putin intunecate, Binele pare sa aiba din ce in ce mai putine sanse in fata fortelor Raului…

Inca de la inceput am avut senzatia ca personajele romanului sunt doar pioni pe o tabla de sah, prinsi in mijlocul unui joc fara de reguli intre Bine si Rau. Daca in jocul de sah piesele sunt albe si negre, in acest joc toate piesele sunt gri, suspiciunile, barfele si neincrederea plutind printre personaje.

Alaturi de Arthur am incercat si eu sa descopar cine se ascunde in spatele crimelor si ororilor, sa aflu chipul uman in spatele caruia se ascunde forta inumana a Raului, dar nu am reusit sa fac acest lucru, banuind mereu persoana gresita. Astfel, nu pot decat sa fiu de acord cu vorbele spuse de Ioana Lazarescu in anexa romanului, “… si la sfarsit au mai ramas intrebarile”: “Tot ce au reusit insa personajele a fost, in cuvintele autorului, sa faca ceea ce trebuie, cui nu trebuia.”

Mi-a placut foarte mult modul de a scrie al autorului, fiecare pagina fiind imbibata cu suspans si mister, acest lucru facandu-ma sa nu vreau sa las cartea din mana, spunand mereu ca mai citesc o pagina, pentru ca mai apoi sa termin un capitol.

Mi-au placut personajele romanului, in special vicontele de Vincennes, singurul care mi-a amintit cu adevarat de cavalerii din Evul Mediu prin felul lui de a fi si prin curajul uneori prostesc de a se arunca in situatii primejdioase. Un alt personaj care mi-a placut si despre care consider ca merita ceva mai bun este marchiza Josephine. Totusi, modul in care au decurs lucrurile in ceea ce o priveste se potriveste perfect cu atmosfera gotica a romanului si evidentiaza inca o data intunecimea Raului. Un personaj destul de controversat, despre care inca am sentimente contradictorii este Albert de Guy, inchizitorul. Recunosc, nu am o parere prea buna despre Inchizitie, despre arderile pe rug si torturile la care erau supusi cei banuiti de practicarea magiei negre, dar Albert reuseste cumva sa prezinte lucrurile intr-o cu totul alta lumina. In privinta intamplarilor din Castelul Utlimelor Turnuri, au fost faptele lui un abuz ascuns in spatele ideii ca scopul scuza mijloacele sau a fost un rau necesar? Inca oscilez intre cele doua si nu cred ca il pot incadra pe Albert intr-o categorie, el insusi fiind, din punctul meu de vedere, o contradictie – un om al Binelui, dar care, prin faptele sale (necesare?) pare la fel de crud si inspaimantatorul precum creaturile Raului.

Un alt plus al romanului a fost si postfata scrisa de autor, “O saga in negru”, care prezinta nu doar motivatia si scopul acestuia, dar si numeroase surse si teme de inspiratie abordate in roman pentru ca oricine doreste sa afle mai mult sa aiba un punct de plecare.

Mi-a placut foarte mult romanul “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul” si il recomand tuturor celor care vor sa citeasca o carte care sa le aminteasca de vechile legende si mituri, in care raul era cu adevarat Rau.