marți, 5 iulie 2016

Recenzie carte: "Cartea pierduta a vrajitoarelor" de Deborah Harkness

Primele doua romane din seria scrisa de catre Deborah Harkness asteapta de aproape un an in biblioteca momentul in care sa ajung si la ele pentru a le citi. Recent am cumparat si ultimul volum al trilogiei, prin urmare, inarmata cu intreaga serie la indemana, am pasit intr-o lume periculoasa, plina de mistere.

Primul volum, “Cartea pierduta a vrajitoarelor” ne atrage intr-o lume secreta, in care vrajitoare, vampiri si demoni traiesc printre oameni, ascunzandu-si cu dibacie existenta. Diana Bishop este descendenta uneia dintre cele mai puternice familii de vrajitori, dar moartea tragica a parintilor ei o face pe aceasta sa renunte la magie si sa rupa legaturile cu lumea creaturilor magice. In prezent, Diana traieste o viata obisnuita si lucreaza ca profesor universitar. In timpul cercetarilor universitare la care lucreaza, Diana descopera un manuscris magic, Ashmole 782, descoperire ce atrage pe urmele ei numeroase creaturi magice, printre care si misteriosul vampir Matthew Clairmont.

Povestea a fost interesanta, cu mult potential dar, din pacate, pentru mine stilul autoarei a fost extrem de obositor. Apreciez o descriere buna, care sa ma ajute sa imi imaginez anumite elemente, dar dupa pagini intregi in care aflam exact ce anume manca Diana, ce fel de ceai savura aceasta, ce fel de vin (si intreaga istorie a vinului respectiv) prefera Matthew sa bea alaturi de Diana, simteam nevoia sa renunt la lectura. Din punctul meu de vedere au fost numeroase pagini de umplutura, a caror lipsa nu ar fi daunat cu absolut nimic povestii.

Cei doi protagonisti nu au ajutat nici ei prea mult la dorinta mea de a continua lectura si cred ca doar speranta ca poate urmatoarele romane o sa fie mai interesante m-a facut sa termin de citit primul roman al seriei. Cred ca a fost mentionat de mai multe personaje de zeci de ori in carte ce minunata, inteligenta, independenta, incapatanata, hotarata si asa mai departe este Diana, dar, din pacate, aceasta imi demonstra la fiecare pas exact contrariul. Poate eu am o definitie diferita pentru cuvantul “independenta“ spre deosebire de personajele din carte, dar Diana era orice, numai independenta nu. Aproape pe tot parcursul romanului aceasta nu a facut decat sa joace rolul victimei si al domnitei in pericol si sa asculte orbeste orice ordin primea de la Matthew, inclusiv cand sa manance, ce si cat sa manance, cand sa bea, cand sa doarma, cand sa mearga, unde sa mearga, etc. Si daca tot am ajuns la Matthew, tot ce pot sa spun e ca acesta a fost mai enervant decat David din “Creatura”, ceea ce cu siguranta demonstreaza ceva. Daca Diana mi-a fost putin simpatica la inceputul romanului, pe Matthew l-am detestat de la prima pana la ultima pagina. Optimismul meu incurabil ma face sa sper totusi ca poate voi vedea o imbunatatire pe parcursul seriei, iar cei doi nu vor mai fi atat de enervanti in urmatoarele doua volume.

Din fericire, in roman au existat si personaje mai simpatice, precum Miriam si Marcus, pe care i-am indragit imediat, mama lui Matthew, Ysabeau, dar si Emily si Sarah care au fost un adevarat exemplu de vrajitoare.

Un alt “personaj” care mi-a atras atentia si mi-a fost extrem de simpatic este insasi casa vrajitoarei, aceasta fiind ea insasi un element magic.

“Cartea pierduta a vrajitoarelor” cu siguranta nu a fost unul din romanele mele preferate, dar sper ca celelalte doua carti din serie sa fie mai interesante si sa ma faca sa-mi schimb parerea in privinta seriei.