Recenzie carte: "The Official A Game of Thrones Colouring Book" de George R. R. Martin

Evident, nebunia cartilor de colorat pentru adulti m-a prins si pe mine, astfel incat, cu prima ocazie, mi-am cumparat “The Official A Game of Thrones Colouring Book”.

Cartea cuprinde numeroase ilustratii reprezentand locuri si personaje din celebra serie “Cantec de gheata si foc”, realizate cu mult talent de echipa de artisti formata din: John Howe, Levi Pinfold, Adam Stower, Yvonne Gilbert si Tomislav Tomic. Mi-a placut atentia la detalii a acestora, fiecare imagine fiind plina de viata. Imaginile reprezinta viziunile personale ale artistilor asupra personajelor si locurilor, unele dintre acestea fiind total diferite de cum au fost reprezentate in serial, dar acest lucru nu m-a deranjat, ba chiar l-am considerat un plus al cartii.

Fiecare imagine este insotita de un citat din seria “Cantec de gheata si foc” reprezentativ, ce ofera detalii despre locul, simbolul, evenimentul sau personajul respectiv. Calitatea paginii este foarte buna, am observat ca pot folosi linistita pixuri sau carioci pentru a oferi culoare imaginilor, dar, personal, prefer sa folosesc in continuare creioane colorate.

Inca nu am terminat de colorat toate imaginile, ceea ce ma bucura deoarece cu siguranta voi avea ce face mult timp de acum inainte in momentele in care sunt prea agitata pentru a citi, scrie sau face orice altceva (de exemplu, atunci cand astept rezultatul unui examen important).

Cu siguranta cartea reprezinta un cadou perfect pentru orice fan “Cantec de gheata si foc”, aceasta oferind o activitate perfecta pana la aparitia urmatorului volum din serie sau, cel putin, a urmatorului sezon din serial.

Recenzie carte: "Falsa identitate" de Mirela Oprea

In general nu imi place sa scriu recenzii negative si am evitat destul de mult timp sa scriu recenzia romanului “Falsa identitate” scris de Mirela Oprea.

Romanul spune povestea Joannei, o tanara frumoasa si bogata care incearca in fiecare zi sa ajute persoanele sarmane, de multe ori deghizandu-se pentru a se integra mai usor printre acestia. Intr-o zi, misiunile ei umanitare o fac sa se deghizeze in prostituata, iar soarta ii intersecteaza pasii cu cei ai lui Nicholas, un tanar bogat si aratos.

Cand am citit prima data despre aceasta carte ma asteptam la un roman psihologic despre mastile purtate de oameni in societate si contrastul dintre aparente si realitate. Din pacate, din punctul meu de vedere, romanul s-a dovedit a fii cu totul si cu totul altceva.

Joanna si Nicholas sunt unii dintre cei mai detestabili protagonisti pe care i-am intalnit, amandoi facandu-ma sa numar constant paginile ramase pana la finalul cartii, sperand sa termin cat mai repede povestea lor.

Joanna e o adevarata Mary Sue, prezentata ca o zeita perfecta coborata pe pamant, desi din punctul meu de vedere aceasta a fost unul dintre cele mai ipocrite personaje din serie. Toti o laudau pentru faptele ei marinimoase, insa, in realitate, ea nu facea cu adevarat acest lucru pentru a-i ajuta pe acei oameni, ci pentru a se simti ea mai bine, lucru pe care chiar si ea il recunoaste la un moment dat. Mai mult, cred ca toate personajele feminine, cu exceptia a doua personaje care aproape o idolatrizau erau prezentate ca fiind superficiale, usoare, materialiste si, evident, invidioase pe Joanna. Cat despre personajele masculine, cu mici exceptii toate se indragosteau de ea de la prima vedere si, eventual, o si cereau imediat in casatorie. Nu pot spune decat ca l-am inteles pe sarmanul ei tata, care spera sa o marite cu un barbat bogat, tinand cont de faptul ca Joanna nu isi castiga in nici un mod proprii bani, ci doar arunca in stanga si in dreapta cu banii tatalui ei.  

Nicholas e varianta masculina a Joannei, insa, spre deosebire de ea, e un adevarat nemernic. Comportamentul acestuia atat fata de Joanna, cat si fata de alte personaje m-a facut sa-l detest imediat si, indiferent cate scuze s-au adus in favoarea acestuia, pentru mine a ramas un nemernic. Cat despre usurinta cu care Joanna a trecut peste umilinte si peste o anumita intamplare, din punctul meu de vedere nu demonstreaza decat pura prostie.

Aveam sperante macar in privinta personajului negativ al povestii, care a fost bine construit, dar chiar si acesta se prosteste atunci cand o intalneste pe Joanna, facand anumite lucruri care nu au nici cel mai mic sens.

M-a deranjat destul de mult modul in care a fost scrisa cartea, adesea descrierile fiind mult prea false si dandu-mi impresia ca autoarea a incercat prea mult sa foloseasca numeroase metafore si adjective, dar am ales sa ignor acest aspect, fiind un roman de debut si fiind sigura ca, in viitor, modul de a scrie al autoarei se va imbunatati.

O felicit si admir pe autoare pentru taria de caracter si optimismul pe care le-a transmis intr-un interviu pe care l-am citit. Ma bucur ca am descoperit-o ca autoare (ii multumesc Alinei pentru acest lucru) si in ciuda faptului ca romanul “Falsa identitate” este departe de a fi pe placul meu, intentionez ca in viitor sa citesc si alte carti ale acesteia.

Recenzie carte: "Requiem" de Lauren Oliver

Am terminat zilele trecute si al treilea volum al seriei, finalizand astfel trilogia “Delirium”. Primele doua romane ale acesteia m-au cucerit si m-au facut sa adaug “Delirium” pe lista seriilor mele preferate, dar “Requiem” a avut cateva elemente care m-au facut sa nu imi placa la fel de mult ca primele doua romane.

In Salbaticie, Lena continua sa oscileze intre Julian si Alex, incercand sa decida ce isi doreste cu adevarat. In acelasi timp, Salbaticia nu mai este un loc sigur pentru Invalizi, pentru prima data dupa multi ani de zile autoritatile lansand atacuri directe asupra acestora.

In Portland, Hana a fost supusa operatiei si se pregateste sa paseasca in noua viata ce i-a fost programata, ca sotie a primarului orasului. Treptat insa, Hana descopera ca Fred nu este cine credea ea ca este si ca are o multime de secrete intunecate.

Povestea din acest roman este prezentata din doua perspective, cea a Lenei, in Salbaticie si cea a Hanei, in Portland.

Cel mai mult la acest roman m-a deranjat triunghiul (sau, mai bine zis, patratul) amoros care distruge destul de mult farmecul romanului. Majoritatea capitolelor din perspectiva Lenei s-au concentrat pe problemele sentimentale ale “membriilor” patratului si m-au facut sa detest doua dintre personajele atat de dragi mie in volumele anterioare. Atat Lena, cat si Alex au dovedit un egoism urias si nepasare la suferintele celor din jur, fiind mai concentrati pe problemele proprii decat pe lupta pentru supravietuire in care atat ei, cat si ceilalti Invalizi se aflau.

Capitolele din perspectiva Hanei au fost preferatele mele. Astfel, am avut ocazia de a vedea din perspectiva unei persoane vindecate (desi inca am mici semne de intrebare) lucrurile, de a afla detalii despre organizarea societatii, dar si despre planurile de viitor.

Finalul partial deschis a fost interesant, nu m-a deranjat in mod deosebit, dar mi-as fi dorit sa citesc si un epilog despre efectul intamplarilor din acest roman asupra societatii la nivel national, eventual, un epilog in care sa fie prezentata societatea peste cativa ani.

La finalul romanului se gaseste si nuvela satelit “Alex”, care prezinta povestea acestuia si intamplarile prin care a trecut din momentul evadarii nereusite alaturi de Lena. Povestea a fost interesanta, dar voi vorbi despre ea mai in detaliu intr-o alta recenzie.

In concluzie, mi-a placut seria si o recomand in continuare oricui doreste sa citeasca o distopie diferita, care sa-i cucereasca de la primele pagini.

Recenzie carte: "Cartea vietii" de Deborah Harkness

In cele din urma am terminat si ultimul volum al seriei “Cartea pierduta a vrajitoarelor” care s-a dovedit, pentru mine, o lectura mult mai captivanta decat celelate doua romane din serie.

In timpul calatoriei in trecut Diana a aflat ca este una dintre putinele tesatoare ramase in lume si a invatat sa-si controleze in mare parte puterile. Ajunsi in prezent, ea si Matthew trebuie sa poarte lupta finala impotriva Congregatiei. Dar adevaratul dusman, ascuns pana acum in umbre, este gata sa iasa la atac.

Din punctul meu de vedere a existat o imbunatatire atat in privinta modului in care a fost prezentata actiunea, dar si in privinta modului de a scrie al autoarei. Descrierile lungi si fara rost au fost in numar mult mai mic, am avut parte de intorsaturi de situatie neasteptate si mult suspans. Au existat cateva elemente cusute cu ata alba, dar le-am trecut cu vederea, preferand sa ma bucur de finalul povestii.

In privinta personajelor, am vazut o imbunatatire in cazul Dianei, aceasta devenind mai puternica, mai hotarata si mai curajoasa. Nu e printre preferatele mele, dar macar nu m-a mai enervat pe tot parcursul lecturii. In privinta lui Matthew nu mai intru in detalii. L-am detestat la fel de mult ca si in volumele anterioare.

Un personaj care mi-a devenit drag din prima clipa este Phoebe. Pe tot parcursul cartii aceasta a fost singura fiinta rationala, capabila sa calculeze lucrurile la rece.

Finalul romanului mi s-a parut interesant si bine structurat. Am inca cateva intrebari la care nu am aflat raspunsul si mi-ar fi placut sa aflu mai multe detalii despre anumite personaje si despre soarta acestora, dar, probabil, fara nici o urma de mister finalul nu ar mai fi avut acelasi farmec.

Cred ca romanul “Cartea vietii” a fost volumul meu preferat din serie si chiar l-am citit cu placere. Ma bucur ca am reusit sa termin seria si sa aflu deznodamantul acesteia. 

Recenzie carte: "Cartea pierduta a vrajitoarelor" de Deborah Harkness

Primele doua romane din seria scrisa de catre Deborah Harkness asteapta de aproape un an in biblioteca momentul in care sa ajung si la ele pentru a le citi. Recent am cumparat si ultimul volum al trilogiei, prin urmare, inarmata cu intreaga serie la indemana, am pasit intr-o lume periculoasa, plina de mistere.

Primul volum, “Cartea pierduta a vrajitoarelor” ne atrage intr-o lume secreta, in care vrajitoare, vampiri si demoni traiesc printre oameni, ascunzandu-si cu dibacie existenta. Diana Bishop este descendenta uneia dintre cele mai puternice familii de vrajitori, dar moartea tragica a parintilor ei o face pe aceasta sa renunte la magie si sa rupa legaturile cu lumea creaturilor magice. In prezent, Diana traieste o viata obisnuita si lucreaza ca profesor universitar. In timpul cercetarilor universitare la care lucreaza, Diana descopera un manuscris magic, Ashmole 782, descoperire ce atrage pe urmele ei numeroase creaturi magice, printre care si misteriosul vampir Matthew Clairmont.

Povestea a fost interesanta, cu mult potential dar, din pacate, pentru mine stilul autoarei a fost extrem de obositor. Apreciez o descriere buna, care sa ma ajute sa imi imaginez anumite elemente, dar dupa pagini intregi in care aflam exact ce anume manca Diana, ce fel de ceai savura aceasta, ce fel de vin (si intreaga istorie a vinului respectiv) prefera Matthew sa bea alaturi de Diana, simteam nevoia sa renunt la lectura. Din punctul meu de vedere au fost numeroase pagini de umplutura, a caror lipsa nu ar fi daunat cu absolut nimic povestii.

Cei doi protagonisti nu au ajutat nici ei prea mult la dorinta mea de a continua lectura si cred ca doar speranta ca poate urmatoarele romane o sa fie mai interesante m-a facut sa termin de citit primul roman al seriei. Cred ca a fost mentionat de mai multe personaje de zeci de ori in carte ce minunata, inteligenta, independenta, incapatanata, hotarata si asa mai departe este Diana, dar, din pacate, aceasta imi demonstra la fiecare pas exact contrariul. Poate eu am o definitie diferita pentru cuvantul “independenta“ spre deosebire de personajele din carte, dar Diana era orice, numai independenta nu. Aproape pe tot parcursul romanului aceasta nu a facut decat sa joace rolul victimei si al domnitei in pericol si sa asculte orbeste orice ordin primea de la Matthew, inclusiv cand sa manance, ce si cat sa manance, cand sa bea, cand sa doarma, cand sa mearga, unde sa mearga, etc. Si daca tot am ajuns la Matthew, tot ce pot sa spun e ca acesta a fost mai enervant decat David din “Creatura”, ceea ce cu siguranta demonstreaza ceva. Daca Diana mi-a fost putin simpatica la inceputul romanului, pe Matthew l-am detestat de la prima pana la ultima pagina. Optimismul meu incurabil ma face sa sper totusi ca poate voi vedea o imbunatatire pe parcursul seriei, iar cei doi nu vor mai fi atat de enervanti in urmatoarele doua volume.

Din fericire, in roman au existat si personaje mai simpatice, precum Miriam si Marcus, pe care i-am indragit imediat, mama lui Matthew, Ysabeau, dar si Emily si Sarah care au fost un adevarat exemplu de vrajitoare.

Un alt “personaj” care mi-a atras atentia si mi-a fost extrem de simpatic este insasi casa vrajitoarei, aceasta fiind ea insasi un element magic.

“Cartea pierduta a vrajitoarelor” cu siguranta nu a fost unul din romanele mele preferate, dar sper ca celelalte doua carti din serie sa fie mai interesante si sa ma faca sa-mi schimb parerea in privinta seriei. 

Recenzie carte: "Sub dom" de Stephen King

Stephen King este unul dintre autorii mei preferati, acesta demonstrandu-si talentul in fiecare roman scris. In vara, cand am fost plecata la munte, nu eram foarte sigura ce roman sa iau cu mine, teancul cu carti de citit fiind destul de mare. Sunt sigura ca orice cititor intelege dificultatea de a alege uneori o anumita carte, fiecare dintre ele parand in acel moment cea potrivita. Cum imi doream sa fiu sigura ca nu o sa fiu dezamagita de romanul ales, am luat cu mine cele doua volume din “Sub dom”, fiind sigura ca un roman scris de Stephen King o sa fie o lectura perfecta. Cartea s-a dovedit a fii geniala, facandu-ma sa citesc pagina dupa pagina si sa ma pierd printre strazile din Chester’s Mill.

Locuitorii din Chester’s Mill,  un oras linistit din Maine, se trezesc despartiti de lume de catre o bariera invizibila, ce inconjoara cu perfectiune granitele orasului. In scurt timp insa, locuitorii oraselului isi dau seama ca adevaratul pericol nu este reprezentat de dom, ci de cei ce traiesc sub el. In timp ce unii locuitori incearca sa gaseasca o cale de a scapa, altii vad acest lucru ca pe o oportunitate de a-si satisface setea de putere.

Din anumite puncte de vedere, “Sub dom” poate fi considerat si un roman psihologic, autorul oferind cititorilor posibilitatea de a vedea situatia din perspectiva mai multor personaje, de a afla gandurile lor, de a intelege intentiile acestora si de a vedea mai apoi cum acestia le pun in miscare. Citind romanul, am “intrat” atat in mintea personajelor pozitive, cat si a celor negative, element ce, din punctul meu de vedere, este un mare plus al romanului. Stephenk King a prezentat cu mult talent dezumanizarea si modul in care, in anumite situatii, oamenii devin monstrii, uitand de orice regula, norma sociala sau sentiment.

Mi-a placut faptul ca autorul a reusit sa pastreze suspansul pana la finalul romanului, dar si sa construiasca un deznodamant neasteptat. In timpul lecturii am incercat sa dezleg misterul domului cu aceeasi dorinta ca si personajele romanului, am urat momentele in care personajele negative se bucurau de victoriile avute si m-am bucurat pentru fiecare clipa de fericire si speranta de care se bucurau personajele mele preferate.

M-am atasat cu usurinta de personajele din roman, Julia, Libby, Jackie si Barbie devenind cu rapiditate personajele mele preferate. Si, evident, i-am indragit pe Horace, catelul Juliei, Clover, catelul lui Piper si Audrey, catelusa familiei Everett, cei trei demonstrandu-si loialitatea si iubirea in fiecare scena.

Big Jim este, din anumite puncte de vedere, personajul negativ principal. Manipulator si avid dupa putere, lui Jim nu-i pasa pe cate cadavre calca pentru a obtine ceea ce vrea. Singurele personaje pe care le-am detestat mai mult decat pe Jim sunt fiul acestuia, Junior, si  prietenii lui, asa-zisii noi “ofiteri juniori”, personaje pe care le-am urat de la prima pana la ultima aparitie si le-am dorit cele mai oribile finaluri posibile.

“Sub dom” este un roman captivant, pe care il recomand tuturor cititorilor. Va doresc lectura placuta! ^^

Recenzie carte: "Dulci: Jurnalul unui caine" de Dan Puric

Inainte de Paste am citit romanul “Dulci: Jurnalul unui caine” scris de Dan Puric, o poveste sensibila si emotionanta ce ofera o imagine a realitatii noastre mult mai matura decat poate parea la prima vedere.

Labradorita Dulci, impreuna cu bunul ei prieten, Astor, un caine maidanez ce pazeste cu devotament Terasa Parcului, prezinta, prin intermediul unor povesti scurte, o viziune simpla asupra omului si a societatii. Intamplarile sunt prezentate din perspectiva sfasietor de inocenta si induiosatoare a lui Dulci, martora la degradarea umana si la existenta unui numar din ce in ce mai mic de Oameni care sa merite sa fie numiti astfel.

Citind cartea, am ras, am plans, am vrut sa pot strange de gat anumite personaje, dar si sa le imbratisez pe altele. Pe tot parcursul lecturii m-am simtit prinsa intr-un montagne-russe al sentimentelor, autorul reusind in doar cateva pagini sa imi distruga complet speranta si increderea in umanitate pentru ca, mai apoi, dupa cateva randuri sa o recladeasca la loc prin inocenta lui Dulci si prin aparitia altor personaje care sa merite cu adevarat sa fie numiti Oameni.

Am apreciat modul in care au fost prezentate viziunile lui Dulci si Astor asupra omului, societatii si a lumii, cele doua perspective fiind asemanatoare, dar, in acelasi timp, extrem de diferite, fiecare dintre ele fiind marcata de trairile si intamplarile fericite sau triste prin care cei doi au trecut. Modul in care trecutul, dar si stilul de viata actual si-au pus amprenta asupra celor doi catei a adus un plus de realism romanului si povestilor celor doi.

Cartea este mica si poate fi citita in doar cateva ore, dar cu siguranta ideile, sentimentele si trairile din timpul lecturii isi vor lasa amprenta asupra cititorilor.

Recomand aceasta carte tuturor celor care vor sa descopere o poveste frumoasa, emotionanta, care sa le ramana apoi mult timp in amintire.

Recenzie carte: "Robopocalipsa" de Daniel H. Wilson

Recent am terminat de citit romanul “Robopocalipsa” si ma bucur ca i-am dat o sansa, desi am avut cateva retineri in privinta lui. Aproape toate cartile pe care le-am citit pana acum, dar si toate filmele vazute care au ca tema evolutia tehnologiei, revolta robotilor, lupta dintre oameni si masini si asa mai departe, au avut acelasi final: tehnologia invinsa si oamenii “victoriosi”, fericiti ca au distrus ceva ce nu au inteles niciodata. Mai mult de atat, doar citind prezentarea de pe spatele cartii am descoperit ca tot ceea ce am banuit e adevarat, razboiul fiind prezentat in retrospectiva, dupa ce oamenii au castigat.

Lumea a evoluat, iar tehnologia face parte in totalitate din viata oamenilor. De la masinile care se conduc singure, la roboteii care fac curat in casa sau fac cumparaturile in locul nostru, pana la masinile capabile sa lupte in locul oamenilor, toate acestea fac parte din viata de zi cu zi. Totul o ia insa razna o data cu aparitia lui Archos, o inteligenta artificiala capabila sa controleze toate masinile de care oamenii depind atat de mult, acest lucru ducand omenirea in pragul extinctiei.

Povestea mi s-a parut interesanta si am apreciat faptul ca autorul a reusit sa construiasca suspansul in ciuda faptului ca iti dezvaluise de la inceputul cartii finalul romanului. Mai mult, la inceputul si finalul fiecarui capitol afli cateva informatii legate de personajul respectiv si de rolul pe care acesta il v-a avea in viitor, lucru ce, in mod normal, ar distruge misterul. In ciuda acestui lucru am citit romanul pagina dupa pagina, cartea avand propria modalitate de a pastra suspansul. Din acest punct de vedere, romanul mi-a amintit de “Hotul de carti”, o carte captivanta, care a reusit sa ma tina cu sufletul la gura in ciuda faptului ca naratorul povestii, Moartea, dezvaluia anumite elemente cu mult inainte ca acestea sa se intample.

Mi-a placut personajul Archos si i-am inteles rationamentul, insa, in incercarea lui de a invata, de a cunoaste, a ajuns sa faca exact ceea ce fac oamenii: sa controleze alte fiinte, in acest caz, alte masinarii. Pe parcursul lecturii am oscilat intre viziunea lui Archos si cea a lui Mikiko, Noua Zero Doi si ceilalti Nascuti Liberi si, cumva, le-am inteles pe amandoua si, in mod ciudat, eram de acord cu ambele puncte de vedere. Inca mai am cateva intrebari referitoare la unele dintre actiunile lui Archos si sper ca in volumul urmator sa aflu raspunsuri macar la unele dintre acestea.

Daca roboteii mi-au placut cu totii si m-am atasat de ei in timpul lecturii, indiferent de importanta si de rolul lor, in special de Mikiko, Noua Zero Doi, Tomo si Houdini, dintre oameni, singurul care mi-a fost simpatic si l-am retinut in mod deosebit a fost Takeo.

In ciuda faptului ca doar o parte dintre personajele umane au observat acest lucru, aparitia lui Archos a reprezentat un lucru extrem de bun pentru natura, aceasta reusind sa revina la viata. Archos nu doar ca a protejat speciile pe care de disparitie, dar a avut si grija ca, in lupta lui, sa nu distruga mediul. In timp ce oamenii, daca ar fii avut ocazia ar fii folosit mai mult ca sigur cele mai chimice, nocive si oribile arme, Archos, desi ar fii putut face acest lucru, nu a folosit arme chimice.

Singurul lucru pe care il pot reprosa cartii este modul in care a fost scrisa. Uneori, capitolele erau extrem de asemanatoare, in ciuda faptului ca erau prezentate din perspective diferite, de catre personaje total diferite unele de altele. Cred ca singurele capitole pe care le-am simtit cu adevarat diferite de celelalte au fost cele din perspectiva lui Takeo Nomura si cele prezentate din punctul de vedere al lui Noua Zero Doi.

Mi-a placut romanul si sper sa apara cat mai curand si la noi continuarea acestuia. Poate ca nu aduce nimic nou in randul cartilor ce au ca tema revolta tehnologiei, dar, din punctul meu de vedere a fost un roman bun, pe care il recomand cu drag fanilor genului.

Recenzie carte: "Cum sa devii vampir" de Amy Gray

“Cum sa devii vampir” de Amy Gray este un “ghid” ce uneste mituri si povesti din culturi diferite, cu trimiteri la numeroase carti, filme si seriale cu si despre vampiri. Cartea este impartita in trei capitole: “Lasa in urma taramul muritor” (contine texte despre diversele tipuri de vampiri, de grupuri, despre modalitatile in care un muritor se poate transforma in vampir, dar si despre puterile si slabiciunile acestora), “Cum sa traiesti in stilul mortilor vii” (subcapitolele acestui capitol ofera informatii despre eticheta, stil vestimentar, idei pentru decorarea camerei, informatii despre animalutele de companie ale vampirilor, petreceri, muzica, etc.) si “Vampirul cultivat” (contine teste legate de universul vampirilor, texte despre carti, filme si seriale cu si despre vampiri, dar si informatii despre personalitati despre care s-a crezut ca sunt vampiri).

Sincer, nu stiu cu exactitate in ce categorie sa incadrez aceasta carte, aceasta fiind o combinatie interesanta intre un ghid de instructiuni, antologie si parodie referitoare la intreaga nebunie provocata de vampiri (in care, bineinteles, si eu am fost prinsa). Oricum ar fi, mi-a placut, am avut cateva ore relaxante citind si amintindu-mi de cartile, filmele si serialele cu si despre vampiri pe care le-am citit si, respectiv, vizionat. Si bineinteles, am zambit cand am citit despre celebrul Dracula, dar si despre cunoscutele puncte turistice de la noi din tara: Castelul Bran, Castelul Hunedoarei si Cetatea Poenari.

Am apreciat ilustratiile din carte, oprindu-ma de mai multe ori in timpul lecturii pentru a le analiza. Mi-a placut si coperta cartii, care mi-a atras imediat atentia, mai ales datorita texturii ei.

“Cum sa devii vampir” este o carte amuzanta, relaxanta, care se citeste rapid, perfecta pentru cei care vor sa-si aminteasca de vampirii pe care i-au intalnit in diverse carti si filme, dar si care vor sa adauge pe lista de citit sau de vizionat noi carti si filme.

Recenzie carte: "Viata dubla la Venetia" de Monica Ramirez

Am citit pe multe blog-uri recenzii pozitive pentru romanele scrise de catre Monica Ramirez si eram foarte curioasa cu privire la acestea. La unul din targurile de carte de anul trecut am reusit sa cumpar “Viata dubla la Venetia”, un roman pe care intentionam sa-l cumpar inca de cand am citit recenzia Ghandei.

Kate Martin decide sa plece in Venetia, sperand ca aceasta calatorie sa-i ofere raspunsuri sau, cel putin, sa o ajute in privinta viziunilor pe care le are despre Venetia perioadei renascentiste. Ajunsa in Italia, Kate cumpara dintr-un anticariat un colier superb, la un pret mult prea mic pentru valoarea lui.

In scurt timp insa Kate descopera ca pe urmele acestuia se afla mai multe persoane, unele dintre ele neezitand nici o clipa inainte de a ucide pentru a obtine bijuteria.

In incercarea ei de a supravietui si de a elucida misterul din jurul colierului i se alatura Patrick Stone, un tanar pictor bantuit de aceleasi viziuni si senzatii de deja-vu ca si Kate.

Mi-a placut ideea romanului, povestea, dar si modul in care a fost prezentata aceasta de catre Monica Ramirez. Autoarea a impletit cu talent cele doua fire, povestea celor doi indragostiti din Venetia renascentista imbinandu-se intr-un mod unic cu povestea reincarnarilor lor, Kate si Patrick. Suspansul a existat pe tot parcursul lecturii, facandu-ma sa incerc sa dezleg misterului colierului, dar si finalul povestii dintre Caterina si Patrizio in acelasi timp cu Kate si Patrick.

Dintre cele doua povesti, cel mai mult mi-a placut cea din trecut, dintre Caterina si Patrizio. Personajul Caterinei a devenit rapid unul dintre preferatele mele, asta in ciuda faptului ca reincarnarea ei, Kate, m-a enervat in cea mai mare parte a lecturii.

Daca in cazul lui Kate, mi-a placut varianta ei din trecut si m-a enervat varianta ei din prezent, in cazul Louisei a fost exact opusul. Mi-a placut Louise cea din prezent si as fi vrut ca viata ei sa se imbine in alt mod cu trecutul, schimbandu-si poate soarta.  

Mi-a placut finalul, in special secventa din epilog, referitoare la colier si tablou.

Desi povestea nu m-a cucerit asa de mult cum am crezut, mi-a placut modul de a scrie al autoarei, prin urmare voi incerca sa citesc si alte carti scrise de aceasta, in special seria “Alina Marinescu”.

Recenzie carte: "Cavalerul celor sapte regate" de George R. R. Martin

Era evident faptul ca nu puteam rata o noua carte semnata de catre George R. R. Martin, prin urmare, imediat ce a aparut la noi, mi-am cumparat romanul “Cavalerul celor sapte regate”.

Romanul uneste trei povesti scrise de George R. R. Martin: Cavalerul ratacitor, Sabia jurata si Cavalerul misterios. Toate cele trei povesti ii au ca protagonisti pe Dunk, zis si Ser Duncan Vlajganul si pe Egg, in realitate Aegon Targaryen. Prima poveste ne lasa sa aflam modul in care Egg a devenit scutierul cavalerului ratacitor Dunk, iar a doua si a treia poveste ne ofera posibilitatea de a calatori alaturi de cei doi prin Westeros.

Le recomand tuturor celor care doresc sa citeasca romanul sa incerce sa aiba alaturi in timpul lecturii si romanul “Lumea de gheata si foc”, avand astfel posibilitatea de a urmari arborele genealogic al Dragonilor, de a face mult mai usor legaturile intre personaje, dar si de a descoperi ce se intampla atunci cand simpaticul Egg devine Regele Aegon cel Improbabil.

M-am bucurat ca prin intermediul aventurilor lui Dunk si Egg sa descopar personaje pe care le-am intalnit in seria “Cantec de gheata si foc” sau care doar au fost mentionate in aceasta. Una dintre cele mai interesante aparitii a fost cea a lui Aemon Targaryen, diferentele dintre versiunea tanara, din “Cavalerul celor sapte regate” si versiunea cu mult mai imbatranita din “Cantec de gheata si foc” facandu-ma sa nici nu imi dau seama din prima de faptul ca cele doua personaje sunt unul si acelasi. O alta aparitie la fel de misterioasa si captivanta este si cea a lui Brynden Rivers.

Dunk si Egg au fost amandoi niste personaje simpatice, pe care le-am indragit imediat. Cei doi se completeaza reciproc foarte bine, Dunk devenind cu usurinta un model pentru scutierul sau.

Am adorat romanul deoarece mi-a oferit sansa sa ma reintorc in Westeros si sa descopar personaje noi, dar si sa adaug informatii noi referitoare la universul creat de catre George R. R. Martin, pierzandu-ma cu usurinta, de la primele pagini, in lumea fantastica de care mi-a fost atat de dor.

Daca pentru fanii seriei cartea este cel mai probabil o lectura obligatorie, cartea poate fi citita cu usurinta si de cei care nu au citit inca “Cantec de gheata si foc”. 

Recenzie carte: "Sabia magica" de Marcus Sedgwick

Desi ma asteptam la o poveste plina de mister si aventura, “Sabia magica” de Marcus Sedgwick s-a dovedit a fi doar o istorioara simpla, plauzibila, pe care o citesti in cateva ore.

Iarna, Toma si fiul lui, Petru, ajung intr-un sat din Transilvania, Ciust, urmand a-si castiga banii lucrand ca taietori de lemne. Cei doi afla insa destul de curand faptul ca satul nu este atat de linistit si de normal pe cat ar parea, iar Petru este din ce in ce mai intrigat de comportamentul misterios al tatalui sau.

Povestea a fost simpla si adesea destul de plictisitoare, anticipand finalul romanului de la primele pagini. Desi se doreste o analizare atenta a povestilor din folclor, abordarea acestora mi s-a parut superficiala si neinteresanta.

Personajele au fost destul de seci, fara complexitate, personal neatasandu-ma de nici unul dintre ele. Daca Petru a fost cat de cat acceptabil, detestandu-l doar jumatate din timpul lecturii, pe Toma  l-am detestat in permanenta. Betiv, nu prea inteligent, adesea agresiv, lenes, practic o combinatie “perfecta”. Indiferent cate scuze au aparut pe parcurs in favoarea acestuia, nu mi-am schimbat parerea in privinta lui si am sperat sa scap cat mai repede de el.

Am inteles ca exista si o continuare a acestui roman si nu pot decat sa sper ca aceea sa fie mai buna … mult mai buna. Mai mult din curiozitate, daca o sa apara la noi, o sa citesc si continuarea, sperand sa gasesc in aceasta o poveste mult mai interesanta si captivanta.

Recenzie carte: "Ultima privire" de Adina Speteanu

Am asteptat cu nerabdare aparitia ultimului volum din seria “Dincolo de moarte”, iar anul trecut am profitat de targul de carte Bookfest pentru a aduce acasa romanul “Ultima privire”.

Disparitia lui Andrei i-a lasat atat pe Natalia, cat si pe cei din Garda intr-o situatie critica, dar acestia incearca, treptat, sa accepte plecarea lui si incearca sa se obisnuiasca cu posibilitatea ca acesta sa nu se mai intoarca.

Desi Natalia incearca sa schimbe lucrurile in Strygorra, nu toti strigoii au acceptat faptul ca sunt condusi de un om. Mai mult, Renard pare hotarat sa o contrazica pe Natalia la orice fraza si sa demonstreze ca aceasta nu este potrivita pentru rolul de lider.

Cat despre linistea ce vine dinspre vampiri si disparitia temporara a lui Dragos … ei bine, aceasta pare a fi doar linistea dinaintea furtunii.

Mi-a placut povestea si modul in care elemente doar mentionate in volumele anterioare s-au integrat in actiune. Cartea a avut suspans, iar unele personaje au facut gesturi la care nu m-as fi asteptat din partea lor. Mi-a placut cum a decurs actiunea, m-am bucurat pentru unele personaje si m-am intristat citind despre altele si, mai mult, in unele momente a ajuns sa-mi fie mila chiar si de personajele pe care le detestam.

Speram ca in acest roman Natalia sa fie mai matura decat in toate celelalte volume, insa, in special in primele capitole, m-a facut sa ma gandesc la un copil mic care bate din picior si urla cat poate de tare ca el e conducatorul si trebuie ascultat. Mai mult de atat, a demonstrat faptul ca nu are onoare si nu isi tine cuvantul dat, ceea ce, din punctul meu de vedere, o face total nepotrivita pentru titlul ei. Din fericire pentru mine, celelalte personaje au fost la fel de interesante ca in celelalte volume, prin urmare, dupa cateva pagini am reusit sa-i ignor pe Natalia si Andrei si sa ma concentrez pe poveste si alte personaje.

Daca in volumele anterioare Vera mi-a placut foarte mult, in acest volum m-a calcat putin pe nervi, umilindu-se degeaba, pentru o persoana care nu merita. In cele din urma si-a revenit si m-am bucurat sa citesc despre Vera din primele volume, cea care a reusit sa ajunga pe lista personajelor mele preferate.

M-am bucurat sa vad ca Lyda a facut ceea ce speram sa faca de mult timp. Mi-ar fi placut ca sfarsitul sa fie putin diferit, dar probabil ea, Vera si Crystal au luat cea mai buna decizie pentru ele.

Mi-a placut sfarsitul deschis al romanului deoarece ma face sa sper ca, la un moment dat, in viitor, o sa apara si o continuare a seriei mai ales ca, dupa ce am citit ultimele capitole, sunt sigura ca adevarata lupta abia acum urmeaza sa inceapa.

Pana la sperata aparitie a unui viitor volum (da, inca sper ca o sa apara macar inca un roman, daca nu chiar mai multe), recomand tuturor seria “Dincolo de moarte” a Adinei Speteanu, deoarece aceasta este orice, numai “doar o alta poveste cu vampiri” nu este.

Recenzie carte: "nume de cod: Verity" de Elizabeth Wein

Am citit aceasta carte undeva prin luna aprilie, inainte de sesiune, dar nu am reusit atunci sa scriu si recenzia acesteia. Din fericire, “nume de cod: Verity” a fost un roman original, scris cu mult talent, care mi-a ramas in memorie si pe care l-as reciti cu placere oricand.

In urma unui accident, Verity, un spion britanic, este capturata pe teritoriul Frantei ocupate de nazisti de catre Gestapo. Prinsa intr-o situatie fara de scapare, ea accepta sa colaboreze cu acestia si incepe sa-si scrie povestea, fiecare pagina purtand-o mai aproape de final, atat al povestii cat si al ei. In ciuda faptului ca este constienta de situatia in care se afla, Verity indrazneste sa spere ca poate, totusi, povestea ei ar putea avea un final fericit.

Am admirat pe tot parcursul romanului modul de a scrie al autoarei, felul in care reusea sa prezinte niste evenimente tragice printr-o perspectiva comica, care sa te faca, pentru cateva clipe sa uiti unde si in ce stiuatie sunt personajele, pentru ca mai apoi sa te trezeasca la cruda realitate. Mi-a placut modul in care cele doua parti ale romanului se imbina, oferind cititorului posibilitatea de a pune lucrurile cap la cap si de a face legaturi intre evenimentele din prima si cele din a doua parte.

Povestea a reusit sa fie originala atat prin modul de a scrie al autoarei, cat si prin intorsaturile de situatie aparute in roman. Finalul povestii a fost construit cu talent, fiind veridic si potrivit povestii.

Verity a fost cu siguranta personajul meu preferat de la prima pana la ultima pagina a romanului. Nu am condamnat-o nici macar o clipa pentru deciziile ei, nici la inceput, nici la final, indiferent de cat de intunecata parea situatia. I-am admirat curajul si inteligenta, povestea ei amintindu-mi in numeroase momente de Seherezada si povestirile ei.

Maddie a fost si ea un personaj interesant, puternic si care se face cu usurinta remarcat. Mi-a placut prietenia ei cu Verity, aceasta fiind prezentata treptat, cu mult talent de catre autoare. Au fost cateva momente in care Maddie mi s-a parut mult prea impulsiva, dandu-mi impresia ca ar fi luat decizii mai bune daca ar fi gandit inainte de a deschide gura, dar, analizand mai bine situatiile in care se afla, am inceput sa o inteleg si sa-i trec cu vederea micile scapari.

Recomand romanul tuturor celor care vor sa se bucure de o lectura frumoasa, veridica si plina de emotii.

Recenzie carte: "Lumea de gheata si foc" de George R. R. Martin, Elio M. Garcia Jr si Linda Antonsson

Primul roman pe care l-am citit dupa ce am scapat de licenta si de admiterea la master a fost romanul “Lumea de gheata si foc”. In ciuda faptului ca nu a fost atat de bun pe cat ma asteptam, mi-a placut cartea si cred ca acest roman ar trebui sa isi gaseasca locul in bibliotecile tuturor fanilor “Cantec de gheata si foc”.

Precum un veritabil manual de istorie, romanul ne poarta in vremuri de mult apuse si prezinta povestea celor Sapte Regate. Astfel, este urmarit firul istoric al lumii, de la Primii Oameni pana la Domnia Dragonilor si de la razvratirea lui Robert Baratheon pana la urcarea pe tron a lui Tommen.

Preferatele mele au fost primele capitole ale romanului, din acestea afland despre Primii Oameni, dar si despre Regii Dragoni. Mi-a placut sa analizez arborii genealogici ai unora dintre cele mai importante Case, dar si sa am ocazia de a afla numele tuturor regilor care au stat pe Tronul de Fier.

Am adorat pur si simplu grafica romanului, imaginile din carte fiind realizate cu mult talent si facandu-ma sa ma opresc de mai multe ori in timpul lecturii pentru a le analiza cu atentie. Din punct de vedere vizual, cred ca romanul “Lumea de gheata si foc” este unul dintre cele mai bine realizate carti, de la imagini, la calitatea paginii si la coperta.

Principalul defect al romanului pe care l-am gasit a fost acela ca in unele momente devenea plictisitor, descrierile tinuturilor intinzandu-se uneori, din punctul meu de vedere, mai mult decat era cazul.

Recomand romanul tuturor fanilor seriei “Cantec de gheata si foc”, acesta reprezentand o lectura perfecta in asteptarea aparitiei urmatorului volum al seriei. 

Recenzie carte: "Fahrenheit 451" de Ray Bradbury

Am auzit de mult timp de romanul “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury, dar mereu am avut tentatia de a citi alte carti inaintea acestuia. Mi-a placut romanul, acesta reusind sa prezinte intr-un mod interesant si surprinzator pericolul manipularii mass-media si al cenzurii, dar si sa atraga atentia asupra unor aspecte importante pe care, daca privim putin in jurul nostru, le putem gasi chiar in ziua de azi, in viata de zi cu zi.

Slujba lui Guy Montag, aceea de pompier, ar putea parea periculoasa si eroica daca aceasta nu ar consta in a provoca incendii in loc de a le stinge. Guy isi iubeste slujba, dar intalnirea cu o tanara adolescenta, Clarisse, urmata de asistarea la o moarte dramatica in timpul unei incendieri, cand o batrana a preferat sa arda alaturi de cartile ei in loc sa renunte la acestea si la tot ceea ce reprezentau ele, il fac pe barbat sa deschida ochii si, treptat, sa inteleaga cu adevarat lumea in care traieste.

Mi-a placut modul in care Ray Bradbury a reusit sa construiasca si sa prezinte lumea in roman. Din punctul meu de vedere, aceasta nu este atat de terifianta prin modul de a fii, ci prin verosimilitatea ei. Romanul prezinta o lume in care oamenii sunt fericiti in necunostinta lor, manipulati cu usurinta de mass-media; o lume a non-valorilor in care este perfect normal sa te bucuri de cele mai superficiale lucruri si sa uiti sa mai acorzi atentie celor din jur. Daca privim in jur, observam probabil ca cea mai mare diferenta intre lumea construita de autor si cea in care traim este aceea ca noi nu am interzis cititul si nu am decis ca toate cartile trebuie sa fie arse. Cel putin, nu inca.

“Fahrenheit 451” nu este un roman usor, plin de actiune, care se citeste rapid. Desi nu este o carte mare, necesita multa atentie, fiind una din acele carti care te provoaca sa te gandesti, sa vezi mult mai departe de cuvintele din carte, sa “rumegi” ideile prezentate atat in timpul lecturii, cat si dupa terminarea acesteia. Dar, cel mai important, este o carte care trebuie citita, mai ales de oamenii din societatea actuala.

Personajele din roman au fost interesante si atent construite, atat cele sterse, fara personalitate si atent manipulate si spalate pe creier de sistem, cat si cele care reuseau sa se agate de libertate si sa isi pastreze mintea limpede. Nu pot sa zic ca m-am atasat de unele personaje sau ca le-am detestat pe altele, dar mi-au placut discutiile dintre Guy si capitanul Beatty.

Consider ca romanul lui Ray Bradbury merita citit de toata lumea, cel putin o data, atat pentru ideile prezentate, cat si pentru modul in care a fost construita lumea din acesta. O lume care, din pacate, este pe cat de cutremuratoare, pe atat de plauzibila. Si poate ar trebui sa ne intrebam daca nu am inceput deja sa facem primii pasi spre a construi lumea distopica din romanul “Fahrenheit 451”.

Recenzie carte: "Recenta geneza" de Pavel Corut

Romanele din seria “Origini” de Pavel Corut m-au cucerit inca de la primul volum prin povestile lor originale si prezentate cu talent, prin personajele complexe si bine construite si mai ales prin ideile prezentate. Cel de-al patrulea volum al seriei, “Recenta geneza”, s-a dovedit o lectura la fel de placuta si captivanta ca si celelalte romane, cartea reusind sa ma faca sa nu vreau sa ma opresc din citit, curioasa sa aflu ce urmeaza sa mai descopere comandantul Odhin si celelalte personaje din astronava NEREIDA.

Inca nu am aflat de ce acest roman este prezentat ca fiind al treilea roman din serie, inlocuind practic volumul “Calea sperantei”, dar acest lucru nu a afectat cu nimic placerea lecturii. Indiferent daca citesti sau ignori romanul “Calea sperantei”, actiunea din “Recenta geneza” se leaga in mod logic si coerent de toate cele trei carti anterioare.

A trecut aproape o jumatate de miliard de ani din momentul in care guvernatorii Zaris si Roinar au fost exilati si, dupa o calatorie lunga si plina de pericole si provocari au pasit pentru prima data pe planeta Pamant. In prezent, Alianta a decis sa trimita un echipaj pentru a vedea cum s-au adaptat exilatii la misteriosul sistem solar caruia apartine Pamantul, dar si care este stadiul actual de civilizatie al acestora. Astfel, incepe calatoria comandantului Odhin si a echipajului sau, o calatorie la fel de plina de mistere ca si planeta spre care se indreapta.

Mi-a placut modul in care a fost prezentata calatoria astronavei NEREIDA, dar si a planetelor pe care Odhin si echipajul sau le intalnesc pe drum. Opririle pe planetele Kadia si Trista au fost pline de suspans si m-au facut sa vreau sa descopar secretele acestora la fel de mult ca si ceilalti membrii ai echipajului.

Personajele au fost complexe si m-au facut sa le indragesc inca de la inceput. Odhin a fost unul dintre personajele mele preferate, amintindu-mi din anumite puncte de vedere de Zaris si Roinar. Modul in care acesta gandea si actiona dovedea o imbinare perfecta intre ratiune si sentimente, reusind sa ia in cele mai dificile situatii, cea mai buna decizie.

Finalul a fost interesant si neasteptat si, din punctul meu de vedere, a facut partial legatura cu inceputul primului roman al seriei, “Codul lui Zamolxe”. Mi-a placut si mi s-a parut interesant modul in care finalul acestui volum pare a incepe “inchiderea” unui cerc deschis in primul volum, atunci cand Varain l-a intalnit pentru prima data pe Svidur Khom.

Sper ca urmatoarele volume ale seriei sa apara cat mai curand si sa fie cel putin la fel de captivante ca si acestea. Intre timp, recomand romanul, dar si intreaga serie “Origini” atat fanilor genului SF, cat si celor care nu sunt foarte familiarizati cu acesta, limbajul fiind accesibil si usor de inteles.

Recenzie carte: "Sfarsitul copilariei" de Arthur C. Clarke

“Sfarsitul copilariei” este primul roman al lui Arthur C. Clarke pe care il citesc si pot spune ca acesta s-a dovedit o lectura complexa si plina de intorsaturi de situatie. Mi-a placut modul de a scrie al autorului, acesta reusind sa ma faca sa citesc pagina dupa pagina, pur si simplu nedorind sa ma opresc din citit.

La sfarsitul secolului XX, omenirea are parte de o vizita neasteptata din partea unei rase extratereste pasnice. Mai surprinzator decat aparitia navelor extraterestre deasupra celor mai importante orase de pe Pamant este comportamentul acestora: ei nu doar ca refuza sa se arate, sustinand ca omenirea nu este pregatita sa-i accepte, dar ofera si un ajutor urias in civilizarea pamantenilor. Ce se ascunde insa in spatele bunatatii si ajutorului oferit de extraterestrii si care este scopul venirii lor pe Pamant?

Am apreciat modul in care a fost prezentata utopia in roman. Atunci cand totul e perfect, cand iti poti trai viata fericit, fara a depune efort si fara a mai avea motive de teama pentru ziua de maine, cand nu trebuie sa mai muncesti, primind aproape totul gratis, ce anume te mai poate impinge sa realizezi ceva? Atunci cand totul este perfect, mai ai la ce sa visezi, mai ai spre ce sa tinzi, mai ai cum sa evoluezi? Citind romanul lui Arthur Clarke m-am gandit la o poezie studiata in liceu, la ora de limba si literatura romana, “Lectia despre cub” de Nichita Stanescu. Pentru ca omenirea sa aiba in continuare vise si dorinta de a evolua, perfectiunea adevarata nu ar trebui realizata. Aceasta ar trebui sa ramana la stadiul de ideal imposibil de atins, dar la care oamenii sa incerce sa ajunga. Din pacate insa, oamenii par a avea un talent special de a se autodistruge in incercarea lor de a evolua, iar autorul a prezentat toate aceste lucruri intr-un mod original si plin de intorsaturi de situatie.

Modul in care au fost prezentati overlorzii a fost original si interesant, iar autorul a reusit sa ma faca sa-i admir, sa-i simpatizez si in acelasi timp sa-mi fie mila de soarta lor, de situatia aproape frustranta in care se afla. Mi-ar fi placut sa pot afla mai multe lucruri despre acestia, despre Superminte, despre lumea, viata si gandurile lor, dar, probabil, daca misterul acestora ar fi fost in totalitate distrus, cartea si-ar fi pierdut din farmec.

Karellen a fost personajul meu preferat si pot spune ca am vrut sa aflu mai multe despre acesta cu aceeasi ardoare ca si personajele romanului. Misterul a continuat sa-l invaluie pe Karellen chiar si dupa ce acesta a dezvaluit oamenilor adevarul despre motivele venirii overlorzilor pe Pamant, acesta fiind din punctul meu de vedere un personaj deosebit, nu atat prin originea sa, cat prin modul de a gandi si de a se comporta.

Romanul “Sfarsitul copilariei” este o carte interesanta, plina de intorsaturi de situatie, pe care o recomand tuturor cititorilor.

Recenzie carte: "Endgame. Jocul final: Convocarea" de James Frey si Nils Johnson-Shelton

Romanul “Endgame. Jocul final: Convocarea” de James Frey si Nils Johnson-Shelton a avut o promovare puternica, lansarea romanului fiind insotita de numeroase concursuri la care puteai castiga cartea. Prezentarea romanului si in special partea interactiva carte-joc despre care s-a vorbit foarte mult m-au facut curioasa in privinta cartii, prin urmare asteptarile mele erau uriase.

Prabusirea a 12 meteoriti pe Pamant arunca un voal de haos asupra omenirii, generand numeroase victime. Ceea ce majoritatea oamenilor nu stiu este faptul ca prabusirea meteoritilor reprezinta doar inceputul, acestia anuntand inceperea Jocului final. 12 tineri din semintii stravechi trebuie sa lupte unul impotriva altuia si sa rezolve Marea Enigma a Salvarii pentru a castiga. Daca unul dintre concurenti moare, impreuna cu el moare si intreaga semintie pe care o reprezinta. Jocul final are un singur castigator, iar daca nici unul dintre ei nu reuseste sa invinga, intreaga omenire va pieri.

De la primele pagini mi-am dat seama ca nu puteam sa ma concentrez atat pe latura interactiva a romanului, cat si pe povestea in sine. Daca ma opream la fiecare pagina pentru a accesa link-urile si a descoperi indiciile pur si simplu nu ma mai bucuram de povestea romanului si nu mai dadeam atentie personajelor. Prin urmare, am decis ca la prima lectura sa urmaresc aventurile personajelor, urmand ca la o citire viitoare sa ma concentrez pe partea interactiva si pe dezlegarea enigmelor.

Din pacate, povestea a fost destul de previzibila, in sensul ca banuiam cine o sa invinga cel putin in aceasta prima runda inca de la prima aparitie a personajului. Desi au fost numeroase clisee, enigmele prezente in roman mi-au captat atentia si m-au facut sa vreau sa le dezleg cu aceeasi curiozitate si dorinta ca si cei 12 participanti.

Faptul ca povestea a fost prezentata din perspectiva mai multor personaje a fost un mare plus al cartii din punctul meu de vedere. Datorita acestui lucru am putut sa vad Jocul din mai multe puncte de vedere si sa imi construiesc o imagine de ansamblu asupra acestuia.

Chiyoko si An au fost personajele mele preferate.  Separat, cei doi erau puternici, fiecare in felul lui. Impreuna insa, formau o echipa perfecta, completandu-se unul pe celalalt. La inceput An mi s-a parut destul de ciudatel, dar, mai apoi, in timp ce aflam mai multe despre el, imi devenea din ce in ce mai simpatic.

Sarah in schimb m-a scos din sarite, desi inca nu sunt sigura cine m-a stresat mai mult in timpul lecturii: ea sau iubitul ei, “nebunul, incapatanatul, frumosul Christopher”. Mai mult, triunghiul format de cei doi si un alt Jucator nu m-a ajutat deloc in a avea o parere mai buna despre Sarah, care isi batea in permanenta joc de cei doi.

Romanul a fost interesant si in ciuda cliseelor prezente in el a fost o lectura placuta. Astept continuarea seriei si sper ca in volumul urmator lucrurile sa se schimbe, iar castigatorul celei de-a doua runde a jocului sa nu mai fie atat de evident. In acelasi timp sper ca in volumele urmatoare sa aflu mai multe despre Joc, despre fiintele care il coordoneaza si despre scopul acestora.

Recenzie carte: "Ingeri de gheata" de Adina Speteanu

Dupa ce am citit primele doua volume din seria “Dincolo de moarte” am profitat de faptul ca aveam deja si al treilea volum, “Ingeri de gheata”, pentru a mai ramane cateva clipe in Strygorra, alaturi de vampirii si strigoii mei preferati.

Dupa ce a devenit conducatoarea strigoilor, Natalia incearca sa se obisnuiasca cu statutul ei, asta in ciuda faptului ca este adesea contestata din simplul fapt ca este om. Faptul ca nu doar ea nu este in siguranta, ci si familia si prietenii ei sunt in pericol devine mai evident ca niciodata. Mai mult de atat, prezenta unui tradator printre locuitorii din Strygorra o face pe Natalia sa nu mai aiba nici un loc in care sa se poata refugia si in care sa spere ca este in siguranta. Natalia face tot posibilul pentru a-si indeplini datoriile de lider, dar si pentru a-si proteja familia si prietenii, dar toate acestea devin din ce in ce mai dificile cu fiecare clipa care trece …

Cateva dintre banuielile mele s-au dovedit adevarate, dar din pacate, s-a dovedit adevarata si banuiala mea legata de relatia dintre anumite doua personaje. Mai mult, ca si cum relatia lor nu ar fi destul de cliseica, sfarsitul romanului promite si aparitia clasicului triunghi amoros. Sper totusi ca acestea vor ramane la stadiul de aparente, iar volumul patru o sa-mi reaminteasca de originalitatea pe care am admirat-o inca din primul volum.

Mi-a placut faptul ca in acest volum accentul a fost pus mai mult pe relatiile dintre personaje, pe sentimentele acestora, dar si pe secretele din trecutul lor, avand astfel ocazia sa cunosc mai bine anumite personaje.

Daca in volumul anterior am fost dezamagita de comportamentul Lydei, in acest roman aceasta a parut sa-si aminteasca, macar pentru cateva clipe, cine este ea cu adevarat si a luat intr-un moment crucial decizia perfecta.

Vera mi-a placut la fel de mult ca si in primele doua romane si m-am bucurat sa vad ca ea este cu adevarat cine banuiam eu ca este. Sunt curioasa sa vad cum vor decurge lucrurile in urmatorul volum, mai ales dupa finalul acestuia.

Fisele personajelor de la sfarsitul romanului au fost un mare plus al cartii, acestea oferindu-mi ocazia de a afla trecutul anumitor personaje si de a descoperi cateva dintre secretele lor. Astfel, am putut sa aflu mai multe informatii despre Vampirii Intunericului, dar si despre Lyda si Alexander.

Din pacate pentru mine, acesta este ultimul volum care a aparut pana in prezent, prin urmare acum trebuie sa parasesc taramurile ascunse din Strygorra si sa astept aparitia urmatorului roman din serie. Intre timp, recomand inca o data intreaga serie “Dincolo de moarte” tuturor cititorilor, Adina Speteanu dovedindu-si talentul in fiecare pagina a celor trei romane.