luni, 28 aprilie 2014

Recenzie carte: "Ramai vesnic vrajitoare ... " de Carolyn MacCullough

Am asteptat cu nerabdare volumul al doilea din seria “Cand esti vrajitoare … “ si ma bucur ca romanul nu m-a dezamagit. In “Ramai vesnic vrajitoare … “ avem ocazia de a afla mai multe dintre secretele familiei Greene, dar si de a intelege destinul tinerei Tamsin, dar si decizile luate de ceilalti membrii ai familiei.

Dupa ce mult timp a crezut ca nu are nici un Talent, Tamsin a reusit sa-si descopere puterile, dar si secretele care i-au impins pe parintii, bunica si sora ei sa-i ascunda faptul ca si ea are un Talent, la fel ca toti ceilalti membrii ai familiei.

La sfarsitul primului volum, Alistair Knight a reusit sa fuga in trecut, in anul 1877, sperand sa distruga intreaga familiei Greene si sa-i impiedice pe acestia sa-i lase pe membrii familiei Knight fara puteri. Pentru a-si salva familia, Tamsin il urmeaza pe aceasta in trecut, unde ajunge sa fie angajata ca fata in casa in palatul familiei Knight. Fata descopera in scurt timp ca vrajitorii din aceasta familie se folosesc de sangele copiilor si fecioarelor pentru a-si spori Talentele, iar Tamsin trebuie sa lupte atat pentru a ramane in viata, cat si pentru a-si salva familia.

Dar atunci cand profetia o sa se implineasca, iar Tamsin o sa trebuiasca sa faca o alegere crunta, o sa reuseasca ea sa faca alegerea corecta?

Povestea din “Ramai vesnic vrajitoare … ” este mult mai alerta decat cea din primul volum, iar suspansul insoteste cititorul pe intreg parcursul lecturii. Intamplarile au loc in cea mai mare parte in 1877, iar Carolyn MacCullough descrie cu mult talent New York-ul epocii victoriene. Descrierile membrilor familiei Knight, a locuintei acestora, dar si a celorlalte locuri vizitate de catre Tamsin sunt scrise intr-un mod care te vrajeste si captiveaza, starnindu-ti curiozitatea.

M-am bucurat cand am vazut ca autoarea nu a introdus si alte creaturi magice in roman, povestea invartindu-se doar in jurul vrajitorilor si a Talentelor lor. Puterile acestora au ramas la fel de fascinante ca in primul volum, lumea lor vrajindu-te si atragandu-te in ea de la primele pagini.

Mi-a placut modul in care a fost prezentata familia Knight, desi uneori aveam senzatia ca Lady Knight nu era chiar atat de puternica si infricosatoare pe cat se credea, mult mai periculos decat ea fiind Liam, fiul acesteia. Dintre membrii familiei mi-a placut in mod deosebit Jessica si mi-ar fi placut sa am ocazia de a afla mai multe despre aceasta.

In primul volum Tamsin mi-a fost simpatica, dar nu m-a impresionat in mod deosebit. In acest al doilea volum insa, aceasta demonstreaza ca s-a maturizat si ca este capabila sa aiba grija atat de ea insasi, cat si de cei din jurul ei. Cu alte cuvinte, Tamsin a demonstrat ca este una dintre cele mai puternice vrajitoare din familia Greene, ca este farul calauzitor despre care bunica ei pomenise in profetia facuta la nasterea fetei.

Sfarsitul romanului mi s-a parut bine construit, acesta nu doar demonstrand ideea conform careia atunci cand esti vrajitoare ramai vesnic vrajitoare,  dar oferind si explicatii pentru decizia bunicii lui Tamsin de a-i ascunde acesteia faptul ca are un Talent si de a o impinge spre a avea o viata normala, fara magie. Cu toate astea, finalul mi s-a parut nedrept pentru Tamsin, care, dupa toate intamplarile prin care a trecut, consider ca merita mai mult.

Recomand seria tuturor celor care doresc sa se bucure de o lectura relaxanta despre familie, magie si puterea de a face sacrificii care sa mentina suspansul cititorului de la prima pana la ultima pagina.

vineri, 25 aprilie 2014

Recenzie film: Captain America: The Winter Soldier - Capitanul America: Razboinicul Iernii

Va era dor de eroii Marvel? Mie una da, asa ca am profitat de putinul timp liber de care dispun pentru a vedea filmul “Capitanul America: Razboinicul iernii”, film ce-i readuce in lumina reflectoarelor atat pe simpaticul Steve Rogers (Capitanul America), cat si pe frumoasa spioana Natasha Romanoff (Vaduva Neagra).

Actiunea filmului este plasata dupa intamplarile din Avengers si aduce in discutie problema libertatii pusa in balanta cu siguranta. Steve Rogers (Chris Evans) continua sa protejeze omenirea lucrand impreuna cu Natasha Romanoff (Scarlett Johansson) ca agent S.H.I.E.L.D. si in acelasi timp incearca sa se obisnuiasca cu lumea moderna. Lucrurile iau insa o intorsatura neasteptata atunci cand Nick Fury (Samuel L. Jackson) este atacat, iar Capitanul America intelege ca nu poate avea incredere in nimeni. Alaturi de Vaduva Neagra, acesta incearca sa descopere secretele agentiei S.H.I.E.L.D. si sa dezlege un mister ce ameninta intreaga omenire.

La fel ca toate filmele ce au in centru eroii Marvel si “Capitanul America: Razboinicul iernii” are numeroase scene de lupta si efecte speciale care reusesc sa te faca sa te simti prins in mijlocul actiunii, luptand si incercand sa dezlegi misterul ce pluteste in jurul agentiei S.H.I.E.L.D., dar si in jurul HYDRA, care se pare ca nu a murit o data cu maleficul Craniu Rosu. Mare dreptate a avut cel care a spus ca “atunci cand tai un cap, alte doua cresc in loc”, motto-ul potrivindu-se perfect agentilor HYDRA.

Povestea a fost interesanta si mi s-a parut ca a incercat sa fie mult mai profunda decat cea din celelalte filme, modul in care a prezentat problema sigurantei omenirii fiind interesant. Merita oare sa fie sacrificata libertatea pentru a fi in siguranta? Merita sacrificate vietile unor oameni ce ar putea face in viitor rau omenirii pentru binele celorlalti? Daca un algoritm decide ca mai bine de trei sferturi din omenire trebuie ucisa deoarece in viitor acesti oameni vor reprezenta un pericol, merita sacrificarea lor pentru ca ceilalti oameni sa fie in siguranta?

Am apreciat si modul in care a fost prezentat nivelul tehnologic existent, algoritmul Zola fiind diabolic de inteligent, iar inteligenta artificiala fiind si ea un plus al filmului.

O aparitie surprinzatoare a fost cea a Razboinicului Iernii (Sebastian Stan), un personaj care in realitate nu este asa de necunoscut eroului nostru pe cat credea acesta, dovedindu-se a fi o persoana pe care la sfarsitul primului film, “Capitanul America: Primul razbunator”, o credeam moarta. Aparitia acestuia nu face decat sa-l faca pe Steve si mai confuz in ceea ce priveste granita fina dintre bine si rau, intre ce este corect si ce este gresit si care este cel mai bun si corect lucru pe care ar trebui sa-l faca.

La fel ca si in celelalte filme Marvel, nu au lipsit momentele comice care sa te faca sa razi, replicile Natashei fiind la fel ca intodeauna, inteligente si amuzante. Una dintre cele mai amuzante scene mi s-a parut cea a interogatorului facuta de aceasta, de Steve si de Sam (Anthony Mackie) pe acoperis, roscata demonstrand inca o data care este “stilul ei de lucru”.

Actorii au fost talentati, interpretandu-si cu mult talent rolurile. Scarlett Johansson a fost spectaculoasa in rolul Vaduvei Negre, iar Chris Evans i-a dat cu usurinta viata Capitanului America. O surpriza placuta a fost si aparitia lui Sebastian Stan in rolul misteriosul Razboinic al Iernii, actorul reusind sa se ridice la nivelul colegilor de platou si sa-si interpreteze rolul cu talent.

Filmul reuseste sa aduca pe ecrane magia benzilor desenate cu super-eroi si merita vazut, acesta combinand elementele specifice filmelor cu eroii Marvel cu jocurile politice, abordand intr-un mod interesant probleme contemporane si lasand in urma lui intrebari la care ar trebui cu totii sa ne gandim, macar pentru cateva clipe. In plus, daca vedeti filmul la cinema, ramaneti in sala pana la sfarsit deoarece exista si o scena post-credits, aceasta adaugand si ea cateva intrebari referitoare la ce urmeaza sa se intample in urmatoarele filme.


luni, 14 aprilie 2014

Recenzie carte: "Piercing" de Ryu Murakami

Desi nu obisnuiesc sa judec o carte dupa coperta, cand am fost la targul de carte Kilipirim am fost atrasa de coperta cartii “Piercing” de Ryu Murakami, care ma facea sa ma gandesc la anime-uri. Dupa ce am citit rapid prezentarea si am vazut ca este descrisa ca fiind un horror psihologic, am spus ca trebuie sa profit de oferta si sa o cumpar. Mare greseala ….

Romanul ne face cunostiinta cu Kawashima Masayuki, un barbat cu grave probleme psihice. Bantuit de o copilarie traumatizanta ce l-a impins in adolescenta sa faca un gest brutal, Kawashima se lupta in fiecare noapte cu demonii interiori care il imping sa incerce sa-si ucida copilul de doar cateva luni. Temandu-se pentru viata fiicei lui, barbatul decide ca trebuie sa calmeze demonii ce nu-i dau pace, iar singura solutie pe care o gaseste este comiterea unei crime. Astfel, Kawashima decide sa plece cateva zile de acasa, timp in care sa incerce sa omoare o prostituata, sperand astfel sa se elibereze de impulsurile criminale impotriva carora trebuie sa lupte noapte de noapte. Dar lucrurile nu merg tocmai cum au fost planuite de acesta atunci cand barbatul descopera ca Chiaki, prostituata pe care a angajat-o, are probleme psihice la fel de mari ca si ale lui.

Dupa ce am terminat de citit cartea singura intrebare pe care o aveam in minte era: “Ce tocmai am citit!?” Desi romanul a avut cateva analize psihologice interesante, acestea se pierdeau printre paginile uneori plictisitoare, iar alte ori lipsite de sens. Povestea in sine avea, cel putin din punctul meu de vedere, potential, dar modul in care a fost prezentata ma facea adesea sa sper ca cei doi, Chiaki si Kawashima, se vor ucide unul pe altul, oferind astfel un final interesant.

Kawashima nu a fost un personaj in privinta caruia sa te chinui prea mult pentru a-l displacea. Totusi, mult mai mult l-am urat pe Taku, colegul de orfelinat al lui Kawashima, in ciuda faptului ca acesta a fost pomenit doar de trei sau patru ori in tot romanul. Ce m-a amuzat la Kawashima a fost faptul ca desi el spunea ca vrea sa-si protejeze familia, nu s-a gandit nici macar o clipa ca probabil sotia lui, Yoko si fiica lui, Rie, ar fi fost amandoua mult mai in siguranta departe de el. In loc sa le paraseasca si sa plece cat mai departe sau, de ce nu, in loc sa incerce sa fure viata unei alte persoane, sa-si puna capat propriei vieti, el decide ca singura solutie la problema lui este uciderea unei prostituate.

Personal, nu pot sa recomand aceast roman, in special datorita faptului ca pe mine una m-a convins sa nu mai citesc vreodata vreo carte scrisa de Ryu Murakami. Privind partea buna, dupa experienta cu acest roman, cu siguranta de acum incolo, inainte de a cumpara o carte, voi incerca sa citesc macar cateva recenzii ale acesteia.  

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Recenzie carte: “Hotul de carti” de Markus Zusak

Exista carti care reusesc sa-si faca loc in inima cititorului, sa intre in sufletul acestuia inca de la primele cuvinte si pur si simplu sa refuze sa-l mai paraseasca. Pentru mine, “Hotul de carti” de Markus Zusak este o astfel de carte.

Alaturi de fascinanta noastra naratoare, Moartea, pasim in Germania nazista pentru a face cunostiinta cu Liesel Meminger, o fetita in privinta careia viata are planuri mari. Dupa ce tatal fetei a fost luat de langa familia lui sub amenintarea unui singur cuvant, “kommunist”, aceasta si fratele ei mai mic sunt dusi de catre mama lor la o familie sociala, femeia temandu-se ca va avea in curand aceeasi soarta ca si sotul ei. Pe drum, Moartea le face o vizita celor trei, luand cu ea sufletul fratelui lui Liesel, aceasta fiind doar prima dintre intalnirile ce vor avea loc mai apoi intre cele doua. Langa mormantul fratelui sau, Liesel descopera o carte, “Manualul groparului”, aceasta devenind primul obiect furat de hotul de carti.

Ajunsa la noua ei familie, Liesel face cunostiinta cu tatal ei adoptiv, Hans Hubermann, un om bland, corect si onorabil si cu mama ei adoptiva, Rosa Hubermann, o femeie dura si iute la manie, care nu obisnuieste sa le permita oamenilor sa vada sufletul de aur pe care il are.

Alaturi de tatal ei adoptiv, Liesel invata tainele cititului si scrisului si, printre notele muzicale ce plutesc din acordeonul lui Hans Hubermann si zgomotul amenintator al bombelor, in sufletul fetei infloreste dragostea pentru carti si pentru cuvinte, dar mai ales, pentru puterea acestora de a crea lumi, lumi in care sa poti evada atunci cand nu mai poti suporta inchisoarea realitatii.

Povestea emotionanta din “Hotul de carti” a fost scrisa cu mult talent de catre Markus Zusak, care a reusit sa construiasca niste personaje complexe, pe care nu ai cum sa nu le indragesti, dorinta de a le fi alaturi in continuare nepermitandu-ti sa lasi cartea jos din mana in timpul lecturii. Desi simpatica noastra naratoare ne destainuie mici secrete si deznodamanturi cu mult inainte ca povestea sa ajunga in acele puncte, suspansul reuseste sa supravietuiasca si sa mentina curiozitatea cititorului in timpul lecturii. Povestea a decurs lin, reusind sa ma faca sa rad si in acelasi timp sa plang in timp ce citeam, fiecare cuvant din carte fiind plin de emotie si in spatele fiecarei fraze ascunzandu-se sute de sentimente.

Liesel a fost un personaj pe care l-am indragit inca din primele clipe, umanitatea si curajul acesteia facandu-ma uneori sa zambesc, iar alte ori aducandu-mi lacrimi in ochi. Legaturile dintre ea si parintii ei adoptivi au fost construite treptat, cu mult realism, neparand nici macar o clipa fortate. Relatiile ei de prietenie cu Rudy, un baiat ce se visa Jesse Owens, cu Ilsa Herman, sotia primarului, dar mai ales cea cu evreul Max Vandenburg au avut un rol important in viata fetei, dar la fel de important a fost si rolul acesteia in vietile lor, fiecare dintre acestia fiind marcat de prezenta lui Liesel in mod pozitiv.

Personajul meu preferat din roman a fost chiar naratoarea, modul in care aceasta vedea si prezenta lucrurile vrajindu-ma inca de la inceput.  Moartea a fost umanizata destul de mult in romanul “Hotul de carti”, lucru care m-a facut sa o indragesc imediat. Faptul ca era fascinata de oameni, ca uneori se simtea obosita din cauza muncii ei si ca si-ar fi dorit o vacanta, dar si modul in care povestea, uneori fiind amuzanta, alte ori sarcastica, iar alte ori avand atat de multa dragoste in vorbe au transformat Moartea intr-un personaj pe care nu ai cum sa-l urasti.

Exista numeroase motive pentru care ar trebui sa cititi acest roman, iar daca ar trebui sa le insir pe toate probabil nu m-as mai opri din scris, asa ca ma voi limita la a-l spune pe cel mai important: acest roman trebuie citit pentru ca atunci “cand moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculti”.