luni, 12 octombrie 2015

Recenzie film: Descendants - Descendentii

Inca de cand am vazut reclama acestui film am vrut sa-l vad, avand mari asteptari de la el. Din pacate, am fost dezamagita, filmul fiind mai degraba o povestioara previzibla si nu foarte complexa.

Cu ani in urma, Regele Adam (Dan Payne) si Regina Belle (Keegan Connor Tracy) au unit toate regatele magice, cladind astfel Auradon. Toate personajele negative au fost alungate si inchise pe Insula Pierdutilor, inconjurati de o bariera magica.

Anii au trecut si in prezent, fiul lor, Printul Ben (Mitchell Hope) urmeaza sa urce pe tron. Prima decizie a acestuia este aceea de a oferi o sansa copiilor de pe Insula Pierdutilor de a se intoarce in Auradon si de a se integra in lumea lor. EI ii alege pe Mal (Dove Cameron), fiica lui Maleficent (Kristin Chenoweth), pe Carlos (Cameron Boyce), fiul Cruellei De Vil (Wendy Raquel Robinsons), pe Evie (Sofia Carson), fiica Reginei cele Rele (Kathy Najimi) si pe Jay (Booboo Stewart), fiul lui Jafar (Maz Jobrani).

Desi Ben spera ca cei patru sa se integreze in Auradon, acestia au propria lor misiune, parintii lor dorind ca ei sa fure bagheta Zanei Nase (Melanie Paxson).

Povestea a fost destul de draguta, dar previzibila. Din pacate, filmul a prezentat numeroase stereotipuri, dar a si avut cateva elemente care nu se potriveau sau care nu au fost explicate. Sper totusi ca o sa existe o continuare in care sa aflam mai multe informatii despre personaje, atat despre trecutul, cat si despre viitorul lor.

Cei patru descendenti ai personajelor negative au fost bine construiti, desi as fi vrut sa aflu mai multe despre ei, in special despre Evie, Jay si Carlos. Fiecare este unic in felul lui si mi-a placut sa vad cum intre ei se leaga o prietenie adevarata.

Desi ma asteptam ca personajele negative sa fie cel putin la fel de impunatoare precum in filmele carora apartineau, in Descendentii acestia par a fi niste caricaturi. Cei patru raufacatori sunt pur si simplu prosti si patetici, actiunile lor neavand uneori pic de sens. Acest lucru a distrus, cel putin pentru mine, mare parte din farmecul filmului.

Mai mult decat parintii descendentilor m-au enervat Audrey (Sarah Jeffery) si Chad (Jedidiah Goodacre), acestia fiind unele dintre cele mai stereotipice si plate personaje din film. Chad, fiul Cenusaresei si al lui Fat Frumos este sportivul nemernic si care profita de cei din jur, iar Audrey, fiica Aurorei si a Printului Phillip, este sefa majoretelor si iubita lui Ben, considerandu-se superioara tuturor celor din jur.

Sfarsitul a fost simpatic, previzibil si a transmis exact mesajul pozitiv pe care il banuiam de la inceputul filmului: intodeauna trebuie sa fii tu insuti si sa faci propriile alegeri, nu sa lasi familia, societatea sau etichetele puse de altii sa te defineasca.

Melodiile nu mi s-au parut atat de reusite ca in alte filme Disney, dar nici nu m-au deranjat. Din toate melodiile din film, cred ca cele mai bune au fost “Rotten to the Core” si “If Only”.

In ciuda faptului ca nu a fost atat de bun pe cat ma asteptam, filmul a fost relaxant, perfect pentru o zi de sambata si, la fel ca toate filmele Disney, a transmis un mesaj pozitiv. 


joi, 8 octombrie 2015

Recenzie carte: "nume de cod: Verity" de Elizabeth Wein

Am citit aceasta carte undeva prin luna aprilie, inainte de sesiune, dar nu am reusit atunci sa scriu si recenzia acesteia. Din fericire, “nume de cod: Verity” a fost un roman original, scris cu mult talent, care mi-a ramas in memorie si pe care l-as reciti cu placere oricand.

In urma unui accident, Verity, un spion britanic, este capturata pe teritoriul Frantei ocupate de nazisti de catre Gestapo. Prinsa intr-o situatie fara de scapare, ea accepta sa colaboreze cu acestia si incepe sa-si scrie povestea, fiecare pagina purtand-o mai aproape de final, atat al povestii cat si al ei. In ciuda faptului ca este constienta de situatia in care se afla, Verity indrazneste sa spere ca poate, totusi, povestea ei ar putea avea un final fericit.

Am admirat pe tot parcursul romanului modul de a scrie al autoarei, felul in care reusea sa prezinte niste evenimente tragice printr-o perspectiva comica, care sa te faca, pentru cateva clipe sa uiti unde si in ce stiuatie sunt personajele, pentru ca mai apoi sa te trezeasca la cruda realitate. Mi-a placut modul in care cele doua parti ale romanului se imbina, oferind cititorului posibilitatea de a pune lucrurile cap la cap si de a face legaturi intre evenimentele din prima si cele din a doua parte.

Povestea a reusit sa fie originala atat prin modul de a scrie al autoarei, cat si prin intorsaturile de situatie aparute in roman. Finalul povestii a fost construit cu talent, fiind veridic si potrivit povestii.

Verity a fost cu siguranta personajul meu preferat de la prima pana la ultima pagina a romanului. Nu am condamnat-o nici macar o clipa pentru deciziile ei, nici la inceput, nici la final, indiferent de cat de intunecata parea situatia. I-am admirat curajul si inteligenta, povestea ei amintindu-mi in numeroase momente de Seherezada si povestirile ei.

Maddie a fost si ea un personaj interesant, puternic si care se face cu usurinta remarcat. Mi-a placut prietenia ei cu Verity, aceasta fiind prezentata treptat, cu mult talent de catre autoare. Au fost cateva momente in care Maddie mi s-a parut mult prea impulsiva, dandu-mi impresia ca ar fi luat decizii mai bune daca ar fi gandit inainte de a deschide gura, dar, analizand mai bine situatiile in care se afla, am inceput sa o inteleg si sa-i trec cu vederea micile scapari.

Recomand romanul tuturor celor care vor sa se bucure de o lectura frumoasa, veridica si plina de emotii.

luni, 5 octombrie 2015

Recenzie serial: Violetta (Sezonul 3)

Vara aceasta am reusit sa vad in sfarsit si ultimul sezon din Violetta si sa-mi iau astfel la revedere de la personaje pe care le-am indragit sau le-am detestat, dar de care, cu siguranta, o sa-mi amintesc.

Violetta (Martina Stoessel) si prietenii ei se intorc la studio pentru ultimul an de studiu, dar, o data cu moartea lui Antonio (Alberto Fernandez de Rosa), totul pare sa se destrame in jurul lor. Violetta trebuie sa se adapteze la schimbarile ce au loc in viata ei, atat la studio, cat si in familie si, atat ea, cat si prietenii ei trebuie sa-si gaseasca propriul drum in viata.

Povestea acestui sezon a fost frumoasa, cu momente amuzante si triste, cu finaluri fericite, dar si cu despartiri dureroase. Unele personaje, precum Jade (Florenica Benitez) si Ludmila (Mercedes Lambre)    s-au maturizat si au aratat si o alta latura a lor, mai buna, altele au inteles in sfarsit ce vor de la viata si si-au urmat visurile, iar altele au ramas inca in stadiul in care trebuie sa se descopere si sa se inteleaga pe ele insele.

Daca in sezoanele precedente Violetta, desi nu a fost personajul meu preferat, mi-a fost destul de simpatica, in acest sezon a reusit sa ma scoata din sarite. In mai multe momente a profitat de prietenia Francescai (Lodovica Comello), santajand-o emotional pentru a o face sa i se alature in planurile prostesti pe care le avea, aratandu-si astfel egoismul. Mai mult, in acest sezon, Vio a parut ca s-a transformat   intr-o adevarata “overly attached girlfriend”, dupa despartirea de Leon (Jorge Blanco), urmarindu-l pe acesta pentru a afla ce face si daca este sau nu intr-o relatie cu cineva. Mai mult, ea se si deghizeaza in Roxy pentru a-l putea urmari mai usor si pentru a fi aproape de Leon, desi, in sezonul precedent, atunci cand a aflat ca tatal ei se deghizase in Jeremias pentru a o urmari s-a simtit ranita si a fost suparata pe acesta.

Spre uimirea mea, un personaj care mi-a devenit foarte drag in acest sezon a fost Ludmila. Aparitia Priscilei (Florencia Ortiz) mi-a oferit sansa de a cunoaste si o alta latura a Ludmilei si de a intelege mult mai bine comportamentul acesteia. M-am bucurat sa vad schimbarea treptata a Ludmilei, datorata in special Nataliei (Alba Rico) si lui German (Diego Ramos), dar si lui Federico (Ruggero Pasquarelli) si Violettei.

In primele doua sezoane Olga (Mirta Wons) a fost un personaj usor stresant, cu vesnicele ei drame personale, dar in acest sezon ea a devenit pur si simplu exasperanta si obositoare. Obsesia ei pentru Ramallo (Alfredo Allende) si modul in care il hartuia in permanenta pe acesta, aroganta si crizele de regina a dramei, dar si hartuirea lui Nicolas (Nacho Gadano) m-au facut sa detest personajul ei.

Dupa ce plecase in Franta pentru a-si continua cariera acolo, in acest sezon Angie (Clara Alonso) se intoarce in Buenos Aires. Personal, as fi preferat ca aceasta sa ramana in Franta si sa aiba o cariera stralucita sau, cel putin, atunci cand se intoarce sa fie capabila sa-si controleze sentimentele pentru German. Relatia romantica dintre ei doi nu a fost niciodata printre preferatele mele, aceasta fiind, din punctul meu de vedere, o insulta la adresa Mariei (Victoria Racedo).

Naty si Leon au ramas in continuare printre personajele mele preferate. M-am bucurat sa vad evolutia relatiei dintre Natalia si Maxi (Facundo Gambande), dar si posibila cariera de compozitoare a acesteia.   Mi-a placut faptul ca Leon si-a urmat visul de a forma o trupa impreuna cu prietenii lui, in ciuda comportamenului Violettei, care, in loc sa-l sustina, il descuraja si incerca sa-l incurce.

Ultimul sezon al serialului a avut atat momente amuzante, cat si momente triste, a adus noi melodii care si-au gasit rapid locul in playlist-ul meu (de exemplu “Supercreativa”, “Aprendi a decir adios”, “Underneath it all”, “Mas que Dos” si “Quiero”) si, cel mai important, a oferit un final frumos unei povesti la fel de frumoase.

vineri, 2 octombrie 2015

Recenzie carte: "Lumea de gheata si foc" de George R. R. Martin, Elio M. Garcia Jr si Linda Antonsson

Primul roman pe care l-am citit dupa ce am scapat de licenta si de admiterea la master a fost romanul “Lumea de gheata si foc”. In ciuda faptului ca nu a fost atat de bun pe cat ma asteptam, mi-a placut cartea si cred ca acest roman ar trebui sa isi gaseasca locul in bibliotecile tuturor fanilor “Cantec de gheata si foc”.

Precum un veritabil manual de istorie, romanul ne poarta in vremuri de mult apuse si prezinta povestea celor Sapte Regate. Astfel, este urmarit firul istoric al lumii, de la Primii Oameni pana la Domnia Dragonilor si de la razvratirea lui Robert Baratheon pana la urcarea pe tron a lui Tommen.

Preferatele mele au fost primele capitole ale romanului, din acestea afland despre Primii Oameni, dar si despre Regii Dragoni. Mi-a placut sa analizez arborii genealogici ai unora dintre cele mai importante Case, dar si sa am ocazia de a afla numele tuturor regilor care au stat pe Tronul de Fier.

Am adorat pur si simplu grafica romanului, imaginile din carte fiind realizate cu mult talent si facandu-ma sa ma opresc de mai multe ori in timpul lecturii pentru a le analiza cu atentie. Din punct de vedere vizual, cred ca romanul “Lumea de gheata si foc” este unul dintre cele mai bine realizate carti, de la imagini, la calitatea paginii si la coperta.

Principalul defect al romanului pe care l-am gasit a fost acela ca in unele momente devenea plictisitor, descrierile tinuturilor intinzandu-se uneori, din punctul meu de vedere, mai mult decat era cazul.

Recomand romanul tuturor fanilor seriei “Cantec de gheata si foc”, acesta reprezentand o lectura perfecta in asteptarea aparitiei urmatorului volum al seriei.