Recenzie carte: "Cartea vietii" de Deborah Harkness

In cele din urma am terminat si ultimul volum al seriei “Cartea pierduta a vrajitoarelor” care s-a dovedit, pentru mine, o lectura mult mai captivanta decat celelate doua romane din serie.

In timpul calatoriei in trecut Diana a aflat ca este una dintre putinele tesatoare ramase in lume si a invatat sa-si controleze in mare parte puterile. Ajunsi in prezent, ea si Matthew trebuie sa poarte lupta finala impotriva Congregatiei. Dar adevaratul dusman, ascuns pana acum in umbre, este gata sa iasa la atac.

Din punctul meu de vedere a existat o imbunatatire atat in privinta modului in care a fost prezentata actiunea, dar si in privinta modului de a scrie al autoarei. Descrierile lungi si fara rost au fost in numar mult mai mic, am avut parte de intorsaturi de situatie neasteptate si mult suspans. Au existat cateva elemente cusute cu ata alba, dar le-am trecut cu vederea, preferand sa ma bucur de finalul povestii.

In privinta personajelor, am vazut o imbunatatire in cazul Dianei, aceasta devenind mai puternica, mai hotarata si mai curajoasa. Nu e printre preferatele mele, dar macar nu m-a mai enervat pe tot parcursul lecturii. In privinta lui Matthew nu mai intru in detalii. L-am detestat la fel de mult ca si in volumele anterioare.

Un personaj care mi-a devenit drag din prima clipa este Phoebe. Pe tot parcursul cartii aceasta a fost singura fiinta rationala, capabila sa calculeze lucrurile la rece.

Finalul romanului mi s-a parut interesant si bine structurat. Am inca cateva intrebari la care nu am aflat raspunsul si mi-ar fi placut sa aflu mai multe detalii despre anumite personaje si despre soarta acestora, dar, probabil, fara nici o urma de mister finalul nu ar mai fi avut acelasi farmec.

Cred ca romanul “Cartea vietii” a fost volumul meu preferat din serie si chiar l-am citit cu placere. Ma bucur ca am reusit sa termin seria si sa aflu deznodamantul acesteia. 

Recenzie carte: "Scoala noptii" de Deborah Harkness

Desi primul roman nu a fost pe placul meu am continuat sa citesc si celelalte doua volume din serie pentru a nu lasa trilogia neterminata si pentru a afla totusi finalul povestii.

In cel de-al doilea volum al seriei “Cartea pierduta a vrajitoarelor” Diana si Matthew calatoresc in timp, in Anglia elisabetana, sperand sa gaseasca o vrajitoare capabila sa o invete pe Diana sa-si foloseasca magia, dar si sa gaseasca manuscrisul Ashmole 782.

Povestea a fost destul de bine structurata, dar m-am lovit de aceeasi problema ca si in cazul primului volum: descrieri lungi si care nu isi aveau rostul si mult, mult, mult prea multe detalii despre eticheta si istoria locurilor vizitate de cei doi. In plus, la un moment dat devenea mai mult decat enervanta aparitia tuturor personajelor importante din istorie care au trait in acea perioada.

In general imi plac romanele despre calatorii in timp, dar, din punctul meu de vedere, autoarea nu s-a hotarat exact asupra modului in care modificarile asupra trecutului pot afecta viitorul. La inceput se presupune ca Diana si Matthew vor sta ascunsi in trecut, fara a atrage atentia asupra lor. In loc de asta ei se plimba pe la curtile unora dintre cei mai mari domnitori, ofera anumite detalii despre viitor si chiar schimba decursul lucrurilor in anumite situatii. Acest lucru nu ar reprezenta o problema daca ei, de exemplu, prin faptele lor ar creea un viitor alternativ, dar asta nu se intampla. Ba chiar, tinand cont de anumite intamplari de la finalul cartii, lasa impresia ca se merge pe ideea de bucla temporara si ca ceea ce ei au facut in perioada de timp petrecuta in trecut fusese deja facut tot de catre ei si era important sa se intample pentru ca viitorul sa fie cel pe care ei il cunosc. Din punctul meu de vedere, toata calatoria lor in timp a fost un amestec intre cele doua si acest lucru a dus la lipsa logicii. Cat despre disparitia “vechiului Matthew” si inlocuirea lui cu “actualul Matthew” … nici nu vreau sa incep sa vorbesc despre cat de lipsit de sens este modul in care este prezentat totul….

In primul volum am detestat ambele personaje principale si, din pacate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Diana a avut cateva momente in care a aratat o usoara evolutie si chiar mi-a fost simpatica uneori. Matthew in schimb …. ei bine, l-am detestat chiar mai mult decat in primul roman. Mai mult, in acest roman el a demonstrat si o ipocrizie uriasa in ceea ce o priveste pe Diana. Dupa sute de discursuri despre cum el, “marele vampir alfa” o protejeaza pe “sarmana printesa in pericol”, a trecut, in mare parte, cu vederea anumite intamplari de la sfarsitul romanului. Evident, pentru Matthew e mai usor sa ucizi o sarmana vrajitoare care doar a jucat rolul mesagerului (in “Cartea pierduta a vrajitoarelor”) decat sa faci ceva in privinta unor “prieteni” sau “rude” care vor cu adevarat sa o raneasca pe Diana. Pe scurt, ii urasc in continuare pe amandoi si daca Diana inca mai are ceva sanse sa-mi schimbe parerea in ultimul roman al trilogiei, Matthew nu are nici o sansa.

In schimb Jack, Annie, Stephen si Philip s-au alaturat listei mele de personaje preferate, fiecare dintre ei fiind unic si interesant. Mi-a placut faptul ca Stephen a pus piciorul in prag si le-a explicat Dianei si lui Matthew cum stau lucrurile, dar le-a si demonstrat in acelasi timp ca nu sunt atat de inteligenti pe cat se cred.

La fel ca si primul roman, nici acesta nu pot sa zic ca este unul dintre preferatele mele. Incep sa fiu destul de sigura de faptul ca seria nu este pe placul meu, dar cu siguranta, fiecare roman isi are cititorul lui si sunt sigura ca sunt persoane care au adorat romanele. Poate al treilea roman o sa ma faca sa-mi schimb parerea, dar nu sunt foarte sigura de acest lucru.

Recenzie carte: "Cartea pierduta a vrajitoarelor" de Deborah Harkness

Primele doua romane din seria scrisa de catre Deborah Harkness asteapta de aproape un an in biblioteca momentul in care sa ajung si la ele pentru a le citi. Recent am cumparat si ultimul volum al trilogiei, prin urmare, inarmata cu intreaga serie la indemana, am pasit intr-o lume periculoasa, plina de mistere.

Primul volum, “Cartea pierduta a vrajitoarelor” ne atrage intr-o lume secreta, in care vrajitoare, vampiri si demoni traiesc printre oameni, ascunzandu-si cu dibacie existenta. Diana Bishop este descendenta uneia dintre cele mai puternice familii de vrajitori, dar moartea tragica a parintilor ei o face pe aceasta sa renunte la magie si sa rupa legaturile cu lumea creaturilor magice. In prezent, Diana traieste o viata obisnuita si lucreaza ca profesor universitar. In timpul cercetarilor universitare la care lucreaza, Diana descopera un manuscris magic, Ashmole 782, descoperire ce atrage pe urmele ei numeroase creaturi magice, printre care si misteriosul vampir Matthew Clairmont.

Povestea a fost interesanta, cu mult potential dar, din pacate, pentru mine stilul autoarei a fost extrem de obositor. Apreciez o descriere buna, care sa ma ajute sa imi imaginez anumite elemente, dar dupa pagini intregi in care aflam exact ce anume manca Diana, ce fel de ceai savura aceasta, ce fel de vin (si intreaga istorie a vinului respectiv) prefera Matthew sa bea alaturi de Diana, simteam nevoia sa renunt la lectura. Din punctul meu de vedere au fost numeroase pagini de umplutura, a caror lipsa nu ar fi daunat cu absolut nimic povestii.

Cei doi protagonisti nu au ajutat nici ei prea mult la dorinta mea de a continua lectura si cred ca doar speranta ca poate urmatoarele romane o sa fie mai interesante m-a facut sa termin de citit primul roman al seriei. Cred ca a fost mentionat de mai multe personaje de zeci de ori in carte ce minunata, inteligenta, independenta, incapatanata, hotarata si asa mai departe este Diana, dar, din pacate, aceasta imi demonstra la fiecare pas exact contrariul. Poate eu am o definitie diferita pentru cuvantul “independenta“ spre deosebire de personajele din carte, dar Diana era orice, numai independenta nu. Aproape pe tot parcursul romanului aceasta nu a facut decat sa joace rolul victimei si al domnitei in pericol si sa asculte orbeste orice ordin primea de la Matthew, inclusiv cand sa manance, ce si cat sa manance, cand sa bea, cand sa doarma, cand sa mearga, unde sa mearga, etc. Si daca tot am ajuns la Matthew, tot ce pot sa spun e ca acesta a fost mai enervant decat David din “Creatura”, ceea ce cu siguranta demonstreaza ceva. Daca Diana mi-a fost putin simpatica la inceputul romanului, pe Matthew l-am detestat de la prima pana la ultima pagina. Optimismul meu incurabil ma face sa sper totusi ca poate voi vedea o imbunatatire pe parcursul seriei, iar cei doi nu vor mai fi atat de enervanti in urmatoarele doua volume.

Din fericire, in roman au existat si personaje mai simpatice, precum Miriam si Marcus, pe care i-am indragit imediat, mama lui Matthew, Ysabeau, dar si Emily si Sarah care au fost un adevarat exemplu de vrajitoare.

Un alt “personaj” care mi-a atras atentia si mi-a fost extrem de simpatic este insasi casa vrajitoarei, aceasta fiind ea insasi un element magic.

“Cartea pierduta a vrajitoarelor” cu siguranta nu a fost unul din romanele mele preferate, dar sper ca celelalte doua carti din serie sa fie mai interesante si sa ma faca sa-mi schimb parerea in privinta seriei.