marți, 31 martie 2015

Recenzie carte: "Fahrenheit 451" de Ray Bradbury

Am auzit de mult timp de romanul “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury, dar mereu am avut tentatia de a citi alte carti inaintea acestuia. Mi-a placut romanul, acesta reusind sa prezinte intr-un mod interesant si surprinzator pericolul manipularii mass-media si al cenzurii, dar si sa atraga atentia asupra unor aspecte importante pe care, daca privim putin in jurul nostru, le putem gasi chiar in ziua de azi, in viata de zi cu zi.

Slujba lui Guy Montag, aceea de pompier, ar putea parea periculoasa si eroica daca aceasta nu ar consta in a provoca incendii in loc de a le stinge. Guy isi iubeste slujba, dar intalnirea cu o tanara adolescenta, Clarisse, urmata de asistarea la o moarte dramatica in timpul unei incendieri, cand o batrana a preferat sa arda alaturi de cartile ei in loc sa renunte la acestea si la tot ceea ce reprezentau ele, il fac pe barbat sa deschida ochii si, treptat, sa inteleaga cu adevarat lumea in care traieste.

Mi-a placut modul in care Ray Bradbury a reusit sa construiasca si sa prezinte lumea in roman. Din punctul meu de vedere, aceasta nu este atat de terifianta prin modul de a fii, ci prin verosimilitatea ei. Romanul prezinta o lume in care oamenii sunt fericiti in necunostinta lor, manipulati cu usurinta de mass-media; o lume a non-valorilor in care este perfect normal sa te bucuri de cele mai superficiale lucruri si sa uiti sa mai acorzi atentie celor din jur. Daca privim in jur, observam probabil ca cea mai mare diferenta intre lumea construita de autor si cea in care traim este aceea ca noi nu am interzis cititul si nu am decis ca toate cartile trebuie sa fie arse. Cel putin, nu inca.

“Fahrenheit 451” nu este un roman usor, plin de actiune, care se citeste rapid. Desi nu este o carte mare, necesita multa atentie, fiind una din acele carti care te provoaca sa te gandesti, sa vezi mult mai departe de cuvintele din carte, sa “rumegi” ideile prezentate atat in timpul lecturii, cat si dupa terminarea acesteia. Dar, cel mai important, este o carte care trebuie citita, mai ales de oamenii din societatea actuala.

Personajele din roman au fost interesante si atent construite, atat cele sterse, fara personalitate si atent manipulate si spalate pe creier de sistem, cat si cele care reuseau sa se agate de libertate si sa isi pastreze mintea limpede. Nu pot sa zic ca m-am atasat de unele personaje sau ca le-am detestat pe altele, dar mi-au placut discutiile dintre Guy si capitanul Beatty.

Consider ca romanul lui Ray Bradbury merita citit de toata lumea, cel putin o data, atat pentru ideile prezentate, cat si pentru modul in care a fost construita lumea din acesta. O lume care, din pacate, este pe cat de cutremuratoare, pe atat de plauzibila. Si poate ar trebui sa ne intrebam daca nu am inceput deja sa facem primii pasi spre a construi lumea distopica din romanul “Fahrenheit 451”.

marți, 24 martie 2015

Recenzie carte: "Recenta geneza" de Pavel Corut

Romanele din seria “Origini” de Pavel Corut m-au cucerit inca de la primul volum prin povestile lor originale si prezentate cu talent, prin personajele complexe si bine construite si mai ales prin ideile prezentate. Cel de-al patrulea volum al seriei, “Recenta geneza”, s-a dovedit o lectura la fel de placuta si captivanta ca si celelalte romane, cartea reusind sa ma faca sa nu vreau sa ma opresc din citit, curioasa sa aflu ce urmeaza sa mai descopere comandantul Odhin si celelalte personaje din astronava NEREIDA.

Inca nu am aflat de ce acest roman este prezentat ca fiind al treilea roman din serie, inlocuind practic volumul “Calea sperantei”, dar acest lucru nu a afectat cu nimic placerea lecturii. Indiferent daca citesti sau ignori romanul “Calea sperantei”, actiunea din “Recenta geneza” se leaga in mod logic si coerent de toate cele trei carti anterioare.

A trecut aproape o jumatate de miliard de ani din momentul in care guvernatorii Zaris si Roinar au fost exilati si, dupa o calatorie lunga si plina de pericole si provocari au pasit pentru prima data pe planeta Pamant. In prezent, Alianta a decis sa trimita un echipaj pentru a vedea cum s-au adaptat exilatii la misteriosul sistem solar caruia apartine Pamantul, dar si care este stadiul actual de civilizatie al acestora. Astfel, incepe calatoria comandantului Odhin si a echipajului sau, o calatorie la fel de plina de mistere ca si planeta spre care se indreapta.

Mi-a placut modul in care a fost prezentata calatoria astronavei NEREIDA, dar si a planetelor pe care Odhin si echipajul sau le intalnesc pe drum. Opririle pe planetele Kadia si Trista au fost pline de suspans si m-au facut sa vreau sa descopar secretele acestora la fel de mult ca si ceilalti membrii ai echipajului.

Personajele au fost complexe si m-au facut sa le indragesc inca de la inceput. Odhin a fost unul dintre personajele mele preferate, amintindu-mi din anumite puncte de vedere de Zaris si Roinar. Modul in care acesta gandea si actiona dovedea o imbinare perfecta intre ratiune si sentimente, reusind sa ia in cele mai dificile situatii, cea mai buna decizie.

Finalul a fost interesant si neasteptat si, din punctul meu de vedere, a facut partial legatura cu inceputul primului roman al seriei, “Codul lui Zamolxe”. Mi-a placut si mi s-a parut interesant modul in care finalul acestui volum pare a incepe “inchiderea” unui cerc deschis in primul volum, atunci cand Varain l-a intalnit pentru prima data pe Svidur Khom.

Sper ca urmatoarele volume ale seriei sa apara cat mai curand si sa fie cel putin la fel de captivante ca si acestea. Intre timp, recomand romanul, dar si intreaga serie “Origini” atat fanilor genului SF, cat si celor care nu sunt foarte familiarizati cu acesta, limbajul fiind accesibil si usor de inteles.

miercuri, 18 martie 2015

Recenzie carte: "Sfarsitul copilariei" de Arthur C. Clarke

“Sfarsitul copilariei” este primul roman al lui Arthur C. Clarke pe care il citesc si pot spune ca acesta s-a dovedit o lectura complexa si plina de intorsaturi de situatie. Mi-a placut modul de a scrie al autorului, acesta reusind sa ma faca sa citesc pagina dupa pagina, pur si simplu nedorind sa ma opresc din citit.

La sfarsitul secolului XX, omenirea are parte de o vizita neasteptata din partea unei rase extratereste pasnice. Mai surprinzator decat aparitia navelor extraterestre deasupra celor mai importante orase de pe Pamant este comportamentul acestora: ei nu doar ca refuza sa se arate, sustinand ca omenirea nu este pregatita sa-i accepte, dar ofera si un ajutor urias in civilizarea pamantenilor. Ce se ascunde insa in spatele bunatatii si ajutorului oferit de extraterestrii si care este scopul venirii lor pe Pamant?

Am apreciat modul in care a fost prezentata utopia in roman. Atunci cand totul e perfect, cand iti poti trai viata fericit, fara a depune efort si fara a mai avea motive de teama pentru ziua de maine, cand nu trebuie sa mai muncesti, primind aproape totul gratis, ce anume te mai poate impinge sa realizezi ceva? Atunci cand totul este perfect, mai ai la ce sa visezi, mai ai spre ce sa tinzi, mai ai cum sa evoluezi? Citind romanul lui Arthur Clarke m-am gandit la o poezie studiata in liceu, la ora de limba si literatura romana, “Lectia despre cub” de Nichita Stanescu. Pentru ca omenirea sa aiba in continuare vise si dorinta de a evolua, perfectiunea adevarata nu ar trebui realizata. Aceasta ar trebui sa ramana la stadiul de ideal imposibil de atins, dar la care oamenii sa incerce sa ajunga. Din pacate insa, oamenii par a avea un talent special de a se autodistruge in incercarea lor de a evolua, iar autorul a prezentat toate aceste lucruri intr-un mod original si plin de intorsaturi de situatie.

Modul in care au fost prezentati overlorzii a fost original si interesant, iar autorul a reusit sa ma faca sa-i admir, sa-i simpatizez si in acelasi timp sa-mi fie mila de soarta lor, de situatia aproape frustranta in care se afla. Mi-ar fi placut sa pot afla mai multe lucruri despre acestia, despre Superminte, despre lumea, viata si gandurile lor, dar, probabil, daca misterul acestora ar fi fost in totalitate distrus, cartea si-ar fi pierdut din farmec.

Karellen a fost personajul meu preferat si pot spune ca am vrut sa aflu mai multe despre acesta cu aceeasi ardoare ca si personajele romanului. Misterul a continuat sa-l invaluie pe Karellen chiar si dupa ce acesta a dezvaluit oamenilor adevarul despre motivele venirii overlorzilor pe Pamant, acesta fiind din punctul meu de vedere un personaj deosebit, nu atat prin originea sa, cat prin modul de a gandi si de a se comporta.

Romanul “Sfarsitul copilariei” este o carte interesanta, plina de intorsaturi de situatie, pe care o recomand tuturor cititorilor.

sâmbătă, 14 martie 2015

Cititorul - intre mit si realitate

Libraria Online Libris a lansat o provocare interesanta, o dezbatere pe tema numarului de cititori ai generatiei actuale. Astfel, ei ne indeamna sa raspundem la intrebarile: “Citim sau nu citim? Citesc sau nu citesc tinerii din ziua de azi?”

Pot spune ca eu am fost norocoasa. Am avut si am in continuare prieteni carora le place sa citeasca si cu care pot discuta despre carti, despre personaje, despre lumile prin care am pasit pagina de pagina, alaturi de cele mai dragi sau poate cele mai antipatice personaje.

Referitor la numarul cititorilor din generatia actuala, exemplele sunt usor de gasit, in functie de ceea ce vrei sa demonstrezi. Daca vrei sa arati faptul ca generatia actuala nu citeste nu trebuie sa te chinui prea tare, e suficient sa privesti in jur. Am intalnit persoane care sustineau cu mandrie ca singurele carti pe care le citesc sunt cele de joc sau persoane care sustineau ca cititul le cauzeaza cosmaruri. Am vazut persoane care privesc cu amuzament sau chiar dispret persoanele care indraznesc sa citeasca o carte in masina, in metrou sau tramvai. Probabil si cititorii le cauzeaza cosmaruri …

Daca incerci sa demonstrezi faptul ca generatia actuala citeste, s-ar putea sa ai putin mai mult de munca. Cititorii sunt in general persoane tacute, care nu ies in evidenta si nu simt nevoia sa strige in gura mare ca ei citesc. Chiar daca acest lucru este trist, in ziua de azi sunt promovate non-valorile, iar lucrurile cu adevarat importante sunt date la o parte, o stire despre noua iubita a cuiva fiind, de exemplu, mult mai importanta decat rezultatele impresionante obtinute de niste elevi sau studenti la olimpiada. Daca te uiti insa cu atentie, ii poti descoperi: in masina, indraznind sa citeasca in ciuda privirilor dispretuitoare pe care le primesc uneori, ii poti intalni la targuri de carte, la lansari sau alte evenimente literare, ii poti descoperi in mediul online, pe grupuri de Facebook sau bloguri despre carti. Ei exista, trebuie doar cautati cu atentie.

Generatia actuala e norocoasa. Are libertate deplina in privinta literaturii, poate citi carti in limba romana, in limba engleza sau in orice alta limba straina cunoscuta isi doresc, avand la dispozitie atat carti online, cat si pe hartie. Tehnologia a evoluat, iar acum ai posibilitatea de a avea o intreaga biblioteca cu tine, oricand, oriunde. Poti cumpara o carte noua in doar cateva minute din orice librarie online doresti, atat in format fizic, cat si in varianta ebook. Din pacate insa, pentru unii tineri, statusurile pline de greseli gramaticale sau stirile mondene sunt mult mai interesante. Vreau insa sa cred ca pentru fiecare mandru necititor care tipa si se bate cu pumnii in piept exista cel putin doi cititori tacuti, dar care sunt prea adanciti in povestea pe care o citesc pentru a da atentie manifestarilor persoanelor “alergice la lectura”.

Citeste generatia actuala mai mult decat in trecut? Cantitativ, probabil ca da. Calitativ, nu sunt atat de sigura.

luni, 2 martie 2015

Recenzie film: De ce eu?

Dupa ce am vazut “Pozitia copilului” am ramas cu o parere proasta despre filmele romanesti realizate in ultimii ani. Desi au la baza idei bune, iar actorii sunt talentati, din punctul meu de vedere filmele romanesti ce au aparut in ultimul timp sunt departe de a fi niste capodopere cinematografice. Bazat pe cunoscutul caz al procurorului Cristian Panait, filmul “De ce eu?” avea un potential enorm si eram curioasa sa vad daca acesta o sa-mi schimbe parerea, prin urmare am profitat de acest weekend pentru a-l vedea.

Cristian (Emilian Oprea) este un tanar procuror ce trebuie sa rezolve un caz complex de coruptie in care un alt procuror este suspectat de luare de mita, sustragere de documente, fals si uz de fals. Implicandu-se din ce in ce mai mult in acest caz, Cristian isi da seama ca ancheta este mult mai complexa decat credea, iar pe masura ce afla mai multe informatii, increderea lui in justitie este din ce in ce mai zdruncinata.

Personal, nu intentionez sa ma axez pe latura politica a filmului. Aceasta a fost comentata si analizata din multe perspective, de persoane care au cercetat cu mult mai multa atentie cazul procurorului Cristian Panait, aducand argumente si dovezi mai mult sau mai putin pertinente in articolele lor.

Povestea a fost interesanta, dar prezentata intr-un mod care nu a reusit sa-mi capteze in permanenta interesul, iar calitatea slaba a sunetului nu a ajutat nici ea prea mult. Consider ca se puteau construi mult mai bine anumite momente de tensiune, de suspans, povestea avand un potential urias. Filmul reuseste totusi sa fie veridic si sa prezinte realitatea asa cum este ea, cu bune si cu rele, cu jocurile de putere oficiale, dar si cu cele neoficiale. Cat de departe mergi pentru ideile tale? Cat poti rezista presiunilor celor din jur si cat poti lupta pentru adevar? Ar trebui oare sa te pleci precum trestia in bataia vantului si sa supravietuiesti sau sa lupti cu acesta precum un arbore, riscand sa fii doborat?

Mi-a placut foarte mult latura psihologica a filmului. Emilian Oprea, actorul care l-a interpretat pe Cristian a avut o mimica impecabila, exprimand perfect disperarea si neputinta personajului, dar si toate trairile acestuia. Totusi, tinand cont de faptul ca filmul este dedicat memoriei procurorului Cristian Panait, ma asteptam ca personajul principal sa fie prezentat intr-o alta lumina decat cea din film.

Un alt element de care am fost putin dezamagita a fost finalul filmului. Desi acesta era cunoscut inca de la inceput, ma asteptam sa lase mai mult loc de interpretari, sa fie mai deschis. Cred ca un simplu zgomot ciudat, de exemplu sunetul unor pasi, fara a clarifica daca era imaginatia lui Cristian sau prezenta reala pe tarasa a unei alte persoane ar fi fost mult mai potrivita.

Din pacate, din punctul meu de vedere “De ce eu?” este departe de a fi o capodopera cinematografica, insa cu siguranta merita vazut, nu atat pentru latura artistica, cat pentru mesajul transmis. Indiferent de optimismul sau pesimismul cu care privim lucrurile, realitatea e aceeasi: sunt momente in care mori cu dreptatea in mana, luptandu-te cu morile de vant. Si poate ca ar fi timpul ca acest lucru sa se schimbe.