In ultima vreme, majoritatea
cartilor pe care le-am citit au prezentat creaturile noptii intr-o lumina
favorabila, acestea devenind uneori chiar cele mai indragite personaje. Desi
prin natura lor erau rele, in timpul lecturii ajungeai la concluzia ca sunt
doar diferite si neintelese. Desi faceau greseli, tocmai aceste greseli le
umanizau si le apropiau de cititor, transformandu-le in cele mai interesante si
indragite personaje. Opera lui Oliviu Craznic schimba insa acest lucru si
aminteste in romanul “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul” faptul ca raul e Rau si nu trebuie niciodata
subestimat.
Invitat la nunta marchizei
Josephine de Lauras, o tanara pe care a intalnit-o o singura data in urma cu
mai bine de un an, cavalerul Arthur de Seragens ajunge in Castelul Ultimelor
Turnuri, un loc despre care se sopteste ca se afla sub conducerea fortelor
Raului. Impreuna cu prietenul sau din copilarie, vicontele de Vincennes, Arthur
incepe sa observe ca invitatii sunt alesi cu aproape mult prea multa grija de
catre un papusar misterios. Atunci cand Raul isi face cu adevarat simtita
prezenta si oaspetii incep sa cada in bratele Mortii, Arthur trebuie sa se
alieze cu invitatii de la nunta ramasi in viata, uniti de un scop comun, dar
separati de secrete, tradari si neincredere. Cum fiecare invitat este invaluit
in mister si are propriile lui secrete mai mult sau mai putin intunecate,
Binele pare sa aiba din ce in ce mai putine sanse in fata fortelor Raului…
Inca de la inceput am avut
senzatia ca personajele romanului sunt doar pioni pe o tabla de sah, prinsi in
mijlocul unui joc fara de reguli intre Bine si Rau. Daca in jocul de sah
piesele sunt albe si negre, in acest joc toate piesele sunt gri, suspiciunile,
barfele si neincrederea plutind printre personaje.
Alaturi de Arthur am incercat si
eu sa descopar cine se ascunde in spatele crimelor si ororilor, sa aflu chipul
uman in spatele caruia se ascunde forta inumana a Raului, dar nu am reusit sa
fac acest lucru, banuind mereu persoana gresita. Astfel, nu pot decat sa fiu de
acord cu vorbele spuse de Ioana Lazarescu in anexa romanului, “… si la sfarsit
au mai ramas intrebarile”: “Tot ce au reusit insa personajele a fost, in
cuvintele autorului, sa faca ceea ce trebuie, cui nu trebuia.”
Mi-a placut foarte mult modul de
a scrie al autorului, fiecare pagina fiind imbibata cu suspans si mister, acest
lucru facandu-ma sa nu vreau sa las cartea din mana, spunand mereu ca mai
citesc o pagina, pentru ca mai apoi sa termin un capitol.
Mi-au placut personajele
romanului, in special vicontele de Vincennes, singurul care mi-a amintit cu adevarat de cavalerii din Evul Mediu prin
felul lui de a fi si prin curajul uneori prostesc de a se arunca in situatii
primejdioase. Un alt personaj care mi-a placut si despre care consider ca
merita ceva mai bun este marchiza Josephine. Totusi, modul in care au decurs
lucrurile in ceea ce o priveste se potriveste perfect cu atmosfera gotica a
romanului si evidentiaza inca o data intunecimea Raului. Un personaj destul de
controversat, despre care inca am sentimente contradictorii este Albert de Guy,
inchizitorul. Recunosc, nu am o parere prea buna despre Inchizitie, despre
arderile pe rug si torturile la care erau supusi cei banuiti de practicarea
magiei negre, dar Albert reuseste cumva sa prezinte lucrurile intr-o cu totul
alta lumina. In privinta intamplarilor din Castelul Utlimelor Turnuri, au fost
faptele lui un abuz ascuns in spatele ideii ca scopul scuza mijloacele sau a
fost un rau necesar? Inca oscilez intre cele doua si nu cred ca il pot incadra
pe Albert intr-o categorie, el insusi fiind, din punctul meu de vedere, o
contradictie – un om al Binelui, dar care, prin faptele sale (necesare?) pare
la fel de crud si inspaimantatorul precum creaturile Raului.
Un alt plus al romanului a fost
si postfata scrisa de autor, “O saga in negru”, care prezinta nu doar motivatia
si scopul acestuia, dar si numeroase surse si teme de inspiratie abordate in
roman pentru ca oricine doreste sa afle mai mult sa aiba un punct de plecare.
Mi-a placut foarte mult romanul “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul”
si il recomand tuturor celor care vor sa citeasca o carte care sa le aminteasca
de vechile legende si mituri, in care raul era cu adevarat Rau.
