marți, 24 februarie 2015

Recenzie carte: "Endgame. Jocul final: Convocarea" de James Frey si Nils Johnson-Shelton

Romanul “Endgame. Jocul final: Convocarea” de James Frey si Nils Johnson-Shelton a avut o promovare puternica, lansarea romanului fiind insotita de numeroase concursuri la care puteai castiga cartea. Prezentarea romanului si in special partea interactiva carte-joc despre care s-a vorbit foarte mult m-au facut curioasa in privinta cartii, prin urmare asteptarile mele erau uriase.

Prabusirea a 12 meteoriti pe Pamant arunca un voal de haos asupra omenirii, generand numeroase victime. Ceea ce majoritatea oamenilor nu stiu este faptul ca prabusirea meteoritilor reprezinta doar inceputul, acestia anuntand inceperea Jocului final. 12 tineri din semintii stravechi trebuie sa lupte unul impotriva altuia si sa rezolve Marea Enigma a Salvarii pentru a castiga. Daca unul dintre concurenti moare, impreuna cu el moare si intreaga semintie pe care o reprezinta. Jocul final are un singur castigator, iar daca nici unul dintre ei nu reuseste sa invinga, intreaga omenire va pieri.

De la primele pagini mi-am dat seama ca nu puteam sa ma concentrez atat pe latura interactiva a romanului, cat si pe povestea in sine. Daca ma opream la fiecare pagina pentru a accesa link-urile si a descoperi indiciile pur si simplu nu ma mai bucuram de povestea romanului si nu mai dadeam atentie personajelor. Prin urmare, am decis ca la prima lectura sa urmaresc aventurile personajelor, urmand ca la o citire viitoare sa ma concentrez pe partea interactiva si pe dezlegarea enigmelor.

Din pacate, povestea a fost destul de previzibila, in sensul ca banuiam cine o sa invinga cel putin in aceasta prima runda inca de la prima aparitie a personajului. Desi au fost numeroase clisee, enigmele prezente in roman mi-au captat atentia si m-au facut sa vreau sa le dezleg cu aceeasi curiozitate si dorinta ca si cei 12 participanti.

Faptul ca povestea a fost prezentata din perspectiva mai multor personaje a fost un mare plus al cartii din punctul meu de vedere. Datorita acestui lucru am putut sa vad Jocul din mai multe puncte de vedere si sa imi construiesc o imagine de ansamblu asupra acestuia.

Chiyoko si An au fost personajele mele preferate.  Separat, cei doi erau puternici, fiecare in felul lui. Impreuna insa, formau o echipa perfecta, completandu-se unul pe celalalt. La inceput An mi s-a parut destul de ciudatel, dar, mai apoi, in timp ce aflam mai multe despre el, imi devenea din ce in ce mai simpatic.

Sarah in schimb m-a scos din sarite, desi inca nu sunt sigura cine m-a stresat mai mult in timpul lecturii: ea sau iubitul ei, “nebunul, incapatanatul, frumosul Christopher”. Mai mult, triunghiul format de cei doi si un alt Jucator nu m-a ajutat deloc in a avea o parere mai buna despre Sarah, care isi batea in permanenta joc de cei doi.

Romanul a fost interesant si in ciuda cliseelor prezente in el a fost o lectura placuta. Astept continuarea seriei si sper ca in volumul urmator lucrurile sa se schimbe, iar castigatorul celei de-a doua runde a jocului sa nu mai fie atat de evident. In acelasi timp sper ca in volumele urmatoare sa aflu mai multe despre Joc, despre fiintele care il coordoneaza si despre scopul acestora.

4 comentarii:

  1. Am si eu cartea pe raft si tot aman citirea ei, cred ca o voi mai amana pana ce termin cartile mai importante, ca sa spun asa. Imi place recenzia ta, de multe ori se intampla sa avem aceeasi parere, sper sa nu ma enerveze prea tare Sarah.
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sper sa iti placa romanul, povestea e draguta, iar unele personaje sunt interesante. Sarah a fost mult prea cliseica, prea "Mary Sue" pentru gusturile mele, dar am speranta ca volumele urmatoare vor fi mai reusite. Sper sa citesc in curand recenzia ta pentru aceasta carte ^^

      Ștergere
  2. În privința personajelor, atât a celor care ți-au plăcut, cât și a celor care nu ți-au plăcut, sunt aproape de aceeași părere (mie nu mi-a plăcut An nici spre final... l-am înțeles mai bine, dar n-am putut să-i iert anumite lucruri). Totuși, inițial mie mi se păruse chiar fain ceea ce făcuseră autorii cu cei doi americani, faptul că au aplicat clișeul de care lumea e supra-saturată fix americanilor, care scot cărți din astea pe bandă rulantă, în timp ce alte popoare erau reprezentate de personaje mult mai interesante/puternice/bine conturate... credeam că e o ironie fină și singurul motiv pentru care mai cred asta, în ciuda faptului că au ucis niște personaje faine și le-au păstrat pe astea, e faptul că e abia prima carte din serie și poate mai e nevoie de „clișeiști”...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. S-ar putea sa ai dreptate, iar ceea ce au facut autorii cu americanii sa fie o ironie fina. Totusi, mie cel putin, finalul romanului mi-a demonstrat oarecum contrariul. Sper totusi ca celelalte doua carti din serie sa fie mai bune si sa nu mai aiba atat de multe clisee.

      Ștergere