Romanul “Endgame. Jocul final: Convocarea” de James Frey si Nils Johnson-Shelton a avut o promovare puternica,
lansarea romanului fiind insotita de numeroase concursuri la care puteai
castiga cartea. Prezentarea romanului si in special partea interactiva carte-joc
despre care s-a vorbit foarte mult m-au facut curioasa in privinta cartii, prin
urmare asteptarile mele erau uriase.
Prabusirea a 12 meteoriti pe
Pamant arunca un voal de haos asupra omenirii, generand numeroase victime. Ceea
ce majoritatea oamenilor nu stiu este faptul ca prabusirea meteoritilor
reprezinta doar inceputul, acestia anuntand inceperea Jocului final. 12 tineri
din semintii stravechi trebuie sa lupte unul impotriva altuia si sa rezolve
Marea Enigma a Salvarii pentru a castiga. Daca unul dintre concurenti moare,
impreuna cu el moare si intreaga semintie pe care o reprezinta. Jocul final are
un singur castigator, iar daca nici unul dintre ei nu reuseste sa invinga,
intreaga omenire va pieri.
De la primele pagini mi-am dat
seama ca nu puteam sa ma concentrez atat pe latura interactiva a romanului, cat
si pe povestea in sine. Daca ma opream la fiecare pagina pentru a accesa
link-urile si a descoperi indiciile pur si simplu nu ma mai bucuram de povestea
romanului si nu mai dadeam atentie personajelor. Prin urmare, am decis ca la
prima lectura sa urmaresc aventurile personajelor, urmand ca la o citire
viitoare sa ma concentrez pe partea interactiva si pe dezlegarea enigmelor.
Din pacate, povestea a fost
destul de previzibila, in sensul ca banuiam cine o sa invinga cel putin in
aceasta prima runda inca de la prima aparitie a personajului. Desi au fost
numeroase clisee, enigmele prezente in roman mi-au captat atentia si m-au facut
sa vreau sa le dezleg cu aceeasi curiozitate si dorinta ca si cei 12
participanti.
Faptul ca povestea a fost
prezentata din perspectiva mai multor personaje a fost un mare plus al cartii
din punctul meu de vedere. Datorita acestui lucru am putut sa vad Jocul din mai
multe puncte de vedere si sa imi construiesc o imagine de ansamblu asupra
acestuia.
Chiyoko si An au fost personajele
mele preferate. Separat, cei doi erau
puternici, fiecare in felul lui. Impreuna insa, formau o echipa perfecta,
completandu-se unul pe celalalt. La inceput An mi s-a parut destul de ciudatel,
dar, mai apoi, in timp ce aflam mai multe despre el, imi devenea din ce in ce
mai simpatic.
Sarah in schimb m-a scos din
sarite, desi inca nu sunt sigura cine m-a stresat mai mult in timpul lecturii:
ea sau iubitul ei, “nebunul, incapatanatul, frumosul Christopher”. Mai mult,
triunghiul format de cei doi si un alt Jucator nu m-a ajutat deloc in a avea o
parere mai buna despre Sarah, care isi batea in permanenta joc de cei doi.
Romanul a fost interesant si in
ciuda cliseelor prezente in el a fost o lectura placuta. Astept continuarea
seriei si sper ca in volumul urmator lucrurile sa se schimbe, iar castigatorul
celei de-a doua runde a jocului sa nu mai fie atat de evident. In acelasi timp
sper ca in volumele urmatoare sa aflu mai multe despre Joc, despre fiintele
care il coordoneaza si despre scopul acestora.
