sâmbătă, 5 aprilie 2014

Recenzie carte: “Hotul de carti” de Markus Zusak

Exista carti care reusesc sa-si faca loc in inima cititorului, sa intre in sufletul acestuia inca de la primele cuvinte si pur si simplu sa refuze sa-l mai paraseasca. Pentru mine, “Hotul de carti” de Markus Zusak este o astfel de carte.

Alaturi de fascinanta noastra naratoare, Moartea, pasim in Germania nazista pentru a face cunostiinta cu Liesel Meminger, o fetita in privinta careia viata are planuri mari. Dupa ce tatal fetei a fost luat de langa familia lui sub amenintarea unui singur cuvant, “kommunist”, aceasta si fratele ei mai mic sunt dusi de catre mama lor la o familie sociala, femeia temandu-se ca va avea in curand aceeasi soarta ca si sotul ei. Pe drum, Moartea le face o vizita celor trei, luand cu ea sufletul fratelui lui Liesel, aceasta fiind doar prima dintre intalnirile ce vor avea loc mai apoi intre cele doua. Langa mormantul fratelui sau, Liesel descopera o carte, “Manualul groparului”, aceasta devenind primul obiect furat de hotul de carti.

Ajunsa la noua ei familie, Liesel face cunostiinta cu tatal ei adoptiv, Hans Hubermann, un om bland, corect si onorabil si cu mama ei adoptiva, Rosa Hubermann, o femeie dura si iute la manie, care nu obisnuieste sa le permita oamenilor sa vada sufletul de aur pe care il are.

Alaturi de tatal ei adoptiv, Liesel invata tainele cititului si scrisului si, printre notele muzicale ce plutesc din acordeonul lui Hans Hubermann si zgomotul amenintator al bombelor, in sufletul fetei infloreste dragostea pentru carti si pentru cuvinte, dar mai ales, pentru puterea acestora de a crea lumi, lumi in care sa poti evada atunci cand nu mai poti suporta inchisoarea realitatii.

Povestea emotionanta din “Hotul de carti” a fost scrisa cu mult talent de catre Markus Zusak, care a reusit sa construiasca niste personaje complexe, pe care nu ai cum sa nu le indragesti, dorinta de a le fi alaturi in continuare nepermitandu-ti sa lasi cartea jos din mana in timpul lecturii. Desi simpatica noastra naratoare ne destainuie mici secrete si deznodamanturi cu mult inainte ca povestea sa ajunga in acele puncte, suspansul reuseste sa supravietuiasca si sa mentina curiozitatea cititorului in timpul lecturii. Povestea a decurs lin, reusind sa ma faca sa rad si in acelasi timp sa plang in timp ce citeam, fiecare cuvant din carte fiind plin de emotie si in spatele fiecarei fraze ascunzandu-se sute de sentimente.

Liesel a fost un personaj pe care l-am indragit inca din primele clipe, umanitatea si curajul acesteia facandu-ma uneori sa zambesc, iar alte ori aducandu-mi lacrimi in ochi. Legaturile dintre ea si parintii ei adoptivi au fost construite treptat, cu mult realism, neparand nici macar o clipa fortate. Relatiile ei de prietenie cu Rudy, un baiat ce se visa Jesse Owens, cu Ilsa Herman, sotia primarului, dar mai ales cea cu evreul Max Vandenburg au avut un rol important in viata fetei, dar la fel de important a fost si rolul acesteia in vietile lor, fiecare dintre acestia fiind marcat de prezenta lui Liesel in mod pozitiv.

Personajul meu preferat din roman a fost chiar naratoarea, modul in care aceasta vedea si prezenta lucrurile vrajindu-ma inca de la inceput.  Moartea a fost umanizata destul de mult in romanul “Hotul de carti”, lucru care m-a facut sa o indragesc imediat. Faptul ca era fascinata de oameni, ca uneori se simtea obosita din cauza muncii ei si ca si-ar fi dorit o vacanta, dar si modul in care povestea, uneori fiind amuzanta, alte ori sarcastica, iar alte ori avand atat de multa dragoste in vorbe au transformat Moartea intr-un personaj pe care nu ai cum sa-l urasti.

Exista numeroase motive pentru care ar trebui sa cititi acest roman, iar daca ar trebui sa le insir pe toate probabil nu m-as mai opri din scris, asa ca ma voi limita la a-l spune pe cel mai important: acest roman trebuie citit pentru ca atunci “cand moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculti”.

2 comentarii:

  1. Am fost la lansarea acestui roman, dar sincer mi-a lăsat impresia unui roman trist despre nefericirea din război și cum o tânără învață doar să scrie și să citească. Dar citind ceea ce ai scris, îmi dau seama că acest roman ascunde mai mult decât lasă să se vadă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Romanul este trist, dar, cel putin din punctul meu de vedere, merita citit. Povestea pare simpla la prima vedere, dar, citind, descoperi ca este mult mai mult de atat.

      Ștergere