Recenzie carte: "Madison Avery - Pe jumatate moarta" de Kim Harrison

Atunci cand m-am apucat sa citesc primul volum din seria “Madison Avery” de Kim Harrison, “Pe Jumatate Moarta” nu stiam exact la ce sa ma astept si nu aveam asteptari prea mari de la aceasta carte. Romanul a reusit insa nu doar sa se ridice la nivelul asteptarilor, ci chiar sa le si depaseasca putin, dovedindu-se o carte relaxanta, cu o idee originala.

Colegii au considerat-o mereu pe Madison Avery ciudata si nebuna din cauza modului in care se imbraca, dar in ultima vreme aceasta pare ca vrea sa le demonstreze ca nu se insala in privinta ei deoarece fata a inceput sa vorbeasca cu … aerul. In realitate, ceea ce nu stiu ei este faptul ca fata vorbeste cu un inger pazitor, o fiinta mica si amuzanta pe care oamenii obisnuiti nu o pot vedea. Cat despre Madison … ei bine Madison o poate vedea deoarece ea nu mai este de ceva timp o fiinta normala … ea este moarta, dar nu disparuta, traind la limita dintre viata si moarte. Cu putin timp in urma traia o viata normala, dar chiar in ziua in care urma sa implineasca 17 ani, un spintecator frumos si atragator i-a facut un dar la care nu se astepta: a incercat sa o ucida, singurul lucru care i-a salvat viata lui Madison fiind faptul ca a reusit sa-i fure acestuia amuleta . Datorita amuletei furate, care ii ofera iluzia unui corp, Madison are posibilitatea de a trai o viata cat mai asemanatoare cu cea pe care o avea inainte de nefastul eveniment si intre timp incearca sa se acomodeze cu noua lume in care se afla cu ajutorul unui spintecator al luminii pe nume Barnabas. Dar spintecatorul care a incercat sa o ucida isi vrea amuleta inapoi …

Am apreciat originalitatea povestii, fiind prima data cand citesc despre spintecatori, asa cum au fost construiti de catre Kim Harrison. Ideea luptei dintre soarta si liber arbitru si faptul ca nu exista o diferentiere clara intre “tipii buni” si “tipii rai” m-a facut sa o apreciez pe autoare, ideea acesteia fiind originala si folosita cu mult talent.

Personajele in schimb m-au dezamagit in cea mai mare parte a romanului, singurele dintre ele care mi-au fost simpatice fiind ingerul pazitor al lui Madison, Grace si spintecatoarea intunericului, Nakita.

Grace a fost o sursa de amuzament continua, fiind pur si simplu simpatica. Pentru un inger pazitor aceasta era extrem de ironica, sarcasmul ei aducandu-mi zambetul pe buze in timpul lecturii si       facandu-ma sa o indragesc. In ciuda marimii si nivelului ei aceasta este extrem de curajoasa si personal cred ca Ron nici nu ii putea oferi lui Madison un inger pazitor mai bun.

Frumoasa si inteligenta, Nakita, spintecatoarea intunericului, este pur si simplu mortala. La propriu! La fel ca si Grace, Nakita mi-a devenit simpatica de la primele pagini in care a aparut, firea ei rece si in acelasi timp amuzanta, loialitatea ei, dar si talentele in lupta facandu-ma sa o indragesc pe tot parcursul lecturii.

Madison in schimb a reusit sa ma scoata din sarite, comportamentul ei imatur si impulsivitatea ei     facandu-ma sa imi dau ochii peste cap de mai multe ori in timpul lecturii. Cel mai mult m-a enervat in momentele in care in loc sa aprecieze puterea si pozitia care i se ofereau, ea insista ca nu le doreste pentru ca nu o reprezinta, comportandu-se exact ca un copil rasfatat.

In ciuda comportamentului lui Madison cartea s-a dovedit a fi o lectura usoara, relaxanta, iar pe mine cel putin m-a convins sa citesc cat mai curand si cel de-al doilea volum al trilogiei.