Recenzie carte: "Cantec pentru Lya" de George R. R. Martin

Inca de cand a aparut prima data la noi culegerea “Cantec pentru Lya” am vrut sa o citesc cat mai repede, George R. R. Martin fiind unul dintre autorii mei preferati.

Prima nuvela din carte, “In zori se ridica ceata”, ne poarta pe o planeta indepartata, unde se presupune ca ar exista fantome. In timp ce administratorul Castelului dintre Nori isi dorea ca oamenii sa pastreze misterul planetei si sa continue sa viseze la existenta fantomelor ce se presupune ca bantuie taramurile respective, Dubowski, seful echipei de cercetare este hotarat sa elucideze misterul fantomelor.

A doua nuvela, “Un alt fel de singuratate” este o istorisire interesanta, scrisa sub forma unui jurnal. Aflat pe Inelul Stelar Cerberus, autorul jurnalului descrie sentimentele prin care trece in asteptarea inlocuitorului lui si planurile acestuia pentru momentul in care se va intoarce pe Pamant. Dar singuratatea in care a trait in ultimii ani s-ar putea sa isi fi lasat amprenta asupra acestuia intr-un mod neasteptat.

“Comanda prioritara” este una dintre nuvelele mele preferate din carte, la finalul ei dorindu-mi sa existe o continuare a povestii. Kabaraijian are o slujba la care nu multi se incumeta si pe care multi o urasc si condamna: este un manipulator de cadavre. La fel ca si alti supraveghetori, Kabaraijian isi foloseste echipa de cadavre pentru a gasi voylburi, pietre pretioase ce se gasesc pe planeta Grotto. Lucrurile iau insa o intorsatura neasteptata atunci cand Kabaraijian este atacat de propriile cadavre.

O alta nuvela care mi-a placut in mod deosebit, “Negre, negre erau tunelurile” prezinta intalnirea dintre mai multe fiinte apartinand aceleasi rase, dar schimbate in mod total de mediul in care au trait. Greel mi-a devenit imediat simpatic, iar legatura lui cu H’ssig a fost induiosatoare, facandu-ma sa-i detest pe exploratori, in special pe Von der Stad.

Nuvela “Eroul” prezinta soarta unui erou legendar care, dupa o viata plina de lupte, decide sa se intoarca pe Pamant pentru a-si trai restul vietii in pace si liniste, departe de tumultul luptelor.

A sasea nuvela din roman, “Ai dracului sarlatani” are doar cateva pagini si abordeaza subiectul hiperspatiului si posibilitatea dezvoltarii unor nave superluminice.

“Campionatul de fotbal” a fost o nuvela interesanta, care ne poarta in viitor, la scurt timp dupa terminarea unui cumplit razboi intre pamanteni si brish’diri. Hill isi traieste linistit viata pe Pamant, ocupandu-se cu organizarea Campionatului de fotbal. Viata lui normala se poate schimba insa radical in momentul in care un reprezentant al brish’dirilor isi doreste sa isi inscrie echipa de footbal in Campionat.

A opta povestire din carte, “Iesirea spre San Breta”, ne poarta intr-un viitor indepartat, in care masinile si drumurile nu mai sunt folosite. Un sofer ce nu doreste sa renunte la pasiunea lui pentru masini continua sa conduca cu viteza pe drumurile ce nu mai sunt folosite, dar, spre surpriza lui, in timpul calatoriei intalneste o alta masina.

Penultima povestire din carte, “Expunere de holograme” prezinta povestea lui Becker, un fost explorator spatial, ce incearca sa se adapteze la noua lui viata.

Ultima nuvela din carte, cea care da si titlul romanului, “Cantec pentru Lya” este o nuvela emotionanta ce cu siguranta cucereste orice cititor. Lya, un telepat extrem de talentat si Robb, inzestrat cu capacitatea de a citi emotiile, sunt chemati pe planeta Shkeen pentru a investiga situatiile neobisnuite cu care se confrunta locuitorii planetei.

Fiecare poveste a fost captivanta si mi-a atras atentia prin diferite elemente, astfel incat, la finalul lecturii, pot recomanda cartea oricarui fan SF. Culegerea de nuvele poate reprezenta un punct de plecare pentru cei care nu l-au descoperit inca pe George R. R. Martin si care nu doresc sa inceapa direct cu seria “Cantec de Gheata si Foc”, dar si o lectura placuta pentru cei fascinati deja de scrierile autorului. 

Recenzie carte: "A Delirium Story - Alex" de Lauren Oliver

M-am bucurat sa descopar la finalul romanului “Requiem” una din cele patru nuvele satelit scrise de Lauren Oliver, nuvele ce completeaza universul ”Delirium” cu noi povesti si detalii.

Scrisa din perspectiva lui Alex, aceasta prezinta povestea acestuia din momentul capturarii lui de catre autoritati si inchiderea in Criptele din Portland, pana in momentul evadarii din timpul Incidentelor.

Citind nuvela, am descoperit cateva detalii din copilaria lui Alex, dar si o parte din secretele acestuia. In cele trei volume ale seriei l-am cunoscut pe Alex prin ochii Lenei, prin urmare nu am putut afla cu adevarat mai multe detalii despre el, despre ce gandea si ce simtea in realitate.

Cumva, dupa ce am citit nuvela, am incercat sa privesc putin diferit comportamentul lui din “Requiem”. Desi inca ma deranjeaza atitudinea si comportamentul lui din al treilea volum, privind lucrurile din punctul lui de vedere pot sa-i gasesc cateva scuze.

Nuvela “Alex” mi-a amintit putin de capitolele “Atunci” din “Pandemonium”, cand Lena si-a gasit puterea de a supravietui si de a merge mai departe in amintirea lui Alex. Mi-a placut sa o vad pe Lena si prin ochii lui Alex si sa aflu si parerile acestuia si sentimentele lui.

Despre Incidente, distrugerea Criptelor si evadarea celor inchisi am aflat doar cateva detalii, mentionate de diverse personaje. Din perspectiva lui Alex am putut participa la evadarea din Cripte si la fuga acestora in Salbaticie.

Mi-a placut nuvela si intentionez sa le citesc si pe celelalte trei (Hana, Raven si Annabel) si cred ca toti cei care au citit seria “Delirium” ar trebui sa dea o sansa si nuvelelor satelit.

Recenzie carte: "Requiem" de Lauren Oliver

Am terminat zilele trecute si al treilea volum al seriei, finalizand astfel trilogia “Delirium”. Primele doua romane ale acesteia m-au cucerit si m-au facut sa adaug “Delirium” pe lista seriilor mele preferate, dar “Requiem” a avut cateva elemente care m-au facut sa nu imi placa la fel de mult ca primele doua romane.

In Salbaticie, Lena continua sa oscileze intre Julian si Alex, incercand sa decida ce isi doreste cu adevarat. In acelasi timp, Salbaticia nu mai este un loc sigur pentru Invalizi, pentru prima data dupa multi ani de zile autoritatile lansand atacuri directe asupra acestora.

In Portland, Hana a fost supusa operatiei si se pregateste sa paseasca in noua viata ce i-a fost programata, ca sotie a primarului orasului. Treptat insa, Hana descopera ca Fred nu este cine credea ea ca este si ca are o multime de secrete intunecate.

Povestea din acest roman este prezentata din doua perspective, cea a Lenei, in Salbaticie si cea a Hanei, in Portland.

Cel mai mult la acest roman m-a deranjat triunghiul (sau, mai bine zis, patratul) amoros care distruge destul de mult farmecul romanului. Majoritatea capitolelor din perspectiva Lenei s-au concentrat pe problemele sentimentale ale “membriilor” patratului si m-au facut sa detest doua dintre personajele atat de dragi mie in volumele anterioare. Atat Lena, cat si Alex au dovedit un egoism urias si nepasare la suferintele celor din jur, fiind mai concentrati pe problemele proprii decat pe lupta pentru supravietuire in care atat ei, cat si ceilalti Invalizi se aflau.

Capitolele din perspectiva Hanei au fost preferatele mele. Astfel, am avut ocazia de a vedea din perspectiva unei persoane vindecate (desi inca am mici semne de intrebare) lucrurile, de a afla detalii despre organizarea societatii, dar si despre planurile de viitor.

Finalul partial deschis a fost interesant, nu m-a deranjat in mod deosebit, dar mi-as fi dorit sa citesc si un epilog despre efectul intamplarilor din acest roman asupra societatii la nivel national, eventual, un epilog in care sa fie prezentata societatea peste cativa ani.

La finalul romanului se gaseste si nuvela satelit “Alex”, care prezinta povestea acestuia si intamplarile prin care a trecut din momentul evadarii nereusite alaturi de Lena. Povestea a fost interesanta, dar voi vorbi despre ea mai in detaliu intr-o alta recenzie.

In concluzie, mi-a placut seria si o recomand in continuare oricui doreste sa citeasca o distopie diferita, care sa-i cucereasca de la primele pagini.

Recenzie carte: "Pandemonium" de Lauren Oliver

Imediat ce am terminat primul volum al seriei am inceput sa citesc continuarea acestuia, “Pandemonium”.

Lena a supravietuit evadarii si a reusit sa ajunga in Salbaticie, unde a fost gasita de un grup de Invalizi care i-au salvat viata si i-au oferit ajutorul lor. Alaturi de Raven, Lena invata sa se adapteze traiului in Salbaticie, dar si sa isi ingroape trecutul, lasand in urma pierderile suferite.

In prezent, Lena este membra a Rezistentei si primeste misiunea de a se integra printre vindecati si de  a-l urmari pe Julian, fiul liderului miscarii extremiste AFD (America Fara Deliria). In urma unui atac, ea si Julian sunt rapiti si tinuti in captivitate, iar perioada de timp petrecuta de cei doi impreuna ii v-a schimba pe amandoi.

Mi-a placut imbinarea trecutului si prezentului si impartirea capitolelor intre “Atunci” si “Acum”. In capitolele cu titlul “Atunci” este prezentata povestea Lenei in salbaticie, evolutia ei, dar si cum si-a gasit puterea de a supravietui, de a lupta si de a merge mai departe. In capitolele cu titlul “Acum” aflam povestea Lenei in Rezistenta, misiunea ei, dar si povestea dintre ea si Julian.

Lena a ramas unul dintre personajele mele preferate si mi-a placut evolutia ei. Treptat, Lena descopera ca Salbaticia nu este taramul de vis pe care si-l imaginase, iar libertatea vine cu un pret mare de platit. Mult mai matura decat in primul volum, mai curajoasa si mai sigura pe ea, fata incearca sa inchida adanc in sufletul ei pierderile suferite si sa lupte alaturi de cei din Rezistenta.

Julian este un personaj interesant, pe care l-am descoperit treptat, pe parcursul lecturii. Relatia lui cu Lena evolueaza incet si din multe puncte de vedere mi-a amintit de Lena din primul volum.  

Povestea este plina de intorsaturi de situatie, de tradari si de conspiratii, fiecare personaj parand a avea un bagaj plin de secrete. Ca si in cazul primului volum finalul a fost neasteptat si m-a facut sa vreau sa citesc cat mai curand si ultimul roman al seriei, dar si cele patru nuvele: Hana, Alex, Annabel si Raven.

Recomand acest roman (ca si intreaga serie de altfel) tuturor celor care vor sa descopere o serie distopica originala, care iti provoaca imaginatia si te lasa cu multe intrebari atat despre poveste, cat si despre  realitatea in care traim.

Recenzie carte: "Delirium" de Lauren Oliver

Auzisem de mai mult timp de seria scrisa de Lauren Oliver si eram curioasa in privinta ei, mai ales dupa ce am citit si recenzia Ghandei pentru primul roman al trilogiei. Astfel, la inceputul lui august, inarmata cu toate cele trei volume, am pasit in versiunea distopica a Americii alaturi de Lena, Hana si Alex.

In viitor, iubirea, denumita amor deliria nervosa, a fost declarata ca fiind o boala necrutatoare ce are un singur leac: operatia. La varsta de 18 ani, toti tinerii sunt supusi operatiei ce promite sa le ofere o viata sigura si linistita, fara teama.

Lena, o adolescenta de 17 ani numara zilele ramase pana la operatie, asteptand cu nerabdare momentul vindecarii. Mama ei, desi a fost operata de trei ori, nu a reusit sa scape de boala, alegand sa-si puna capat zilelor in loc sa sufere inca o data interventia chirurgicala. Inspaimantata de soarta mamei ei, dar si de tot ceea ce a invatat de la cei din jur, Lena asteapta cu nerabdare momentul eliberarii, dar, spre surprinderea ei, boala necrutatoare o loveste cu doar cateva saptamani inainte de operatie, atunci cand il cunoaste pe Alex.

Cred ca a trecut ceva timp de cand am citit ultima data un roman in care personajele principale sa nu ma enerveze si sa-mi fie simpatice, dar “Delirium” a reusit acest lucru. Lena este un personaj interesant, de care m-am atasat cu usurinta. Cartea fiind scrisa din perspectiva ei, a fost extrem de usor sa-i urmaresc gandurile si ideile si sa o inteleg chiar si atunci cand actiunile ei pareau usor ilogice. Mi-a placut modul in care perspectiva ei s-a schimbat treptat, dar si lupta interioara dintre ceea ce stia ea ca fiind adevarat si ceea ce descopera.

La fel de draga mi-a fost si Hana, prietena cea mai buna a Lenei. Curajoasa si inteligenta, aceasta a fost prima dintre cele doua care a inceput sa-si puna intrebari cu privire la societatea in care traiesc. 

Alex a fost un personaj interesant, care a reusit sa-si pastreze misterul pe tot parcursul romanului. Relatia lui cu Lena a evoluat treptat, cei doi reusind sa se completeze reciproc intr-un mod unic, acesta fiind un alt motiv pentru care mi-a placut modul de a scrie al autoarei, care a reusit sa transforme cliseica iubire interzisa in ceva nou si original.

Lauren Oliver a construit foate bine lumea distopica in care are loc actiunea si, cel mai important, a reusit sa o faca credibila. Treptat, perdeaua de siguranta este data la o parte, iar America distopica este prezentata asa cum este ea in realitate: cruda, violenta si necrutatoare. Partea cea mai dureroasa este ca unele intamplari din carte (considerate efecte secundare ale operiatiei sau cazuri de necesitate pentru asigurarea securitatii si sigurantei cetatenilor) au deja loc in zilele noastre: mame care isi abandoneaza copiii, violenta si cruzimea fata de animale, abuzurile celor mai puternici, nepasarea si lipsa de empatie.

Sfarsitul romanului a fost bine construit si m-a facut sa ma apuc imediat de lecturarea celui de-al doilea volum pentru a afla ce s-a intamplat cu personajele mele preferate, ce decizii vor lua, dar si cum v-a continua lupta lor.

Delirium este un roman interesant, care promite o continuare la fel de buna. Recomand cartea tuturor celor care doresc sa descopere o poveste frumoasa si captivanta despre manipulare si frica, dar si despre iubire si libertate.

Recenzie carte: "Sub dom" de Stephen King

Stephen King este unul dintre autorii mei preferati, acesta demonstrandu-si talentul in fiecare roman scris. In vara, cand am fost plecata la munte, nu eram foarte sigura ce roman sa iau cu mine, teancul cu carti de citit fiind destul de mare. Sunt sigura ca orice cititor intelege dificultatea de a alege uneori o anumita carte, fiecare dintre ele parand in acel moment cea potrivita. Cum imi doream sa fiu sigura ca nu o sa fiu dezamagita de romanul ales, am luat cu mine cele doua volume din “Sub dom”, fiind sigura ca un roman scris de Stephen King o sa fie o lectura perfecta. Cartea s-a dovedit a fii geniala, facandu-ma sa citesc pagina dupa pagina si sa ma pierd printre strazile din Chester’s Mill.

Locuitorii din Chester’s Mill,  un oras linistit din Maine, se trezesc despartiti de lume de catre o bariera invizibila, ce inconjoara cu perfectiune granitele orasului. In scurt timp insa, locuitorii oraselului isi dau seama ca adevaratul pericol nu este reprezentat de dom, ci de cei ce traiesc sub el. In timp ce unii locuitori incearca sa gaseasca o cale de a scapa, altii vad acest lucru ca pe o oportunitate de a-si satisface setea de putere.

Din anumite puncte de vedere, “Sub dom” poate fi considerat si un roman psihologic, autorul oferind cititorilor posibilitatea de a vedea situatia din perspectiva mai multor personaje, de a afla gandurile lor, de a intelege intentiile acestora si de a vedea mai apoi cum acestia le pun in miscare. Citind romanul, am “intrat” atat in mintea personajelor pozitive, cat si a celor negative, element ce, din punctul meu de vedere, este un mare plus al romanului. Stephenk King a prezentat cu mult talent dezumanizarea si modul in care, in anumite situatii, oamenii devin monstrii, uitand de orice regula, norma sociala sau sentiment.

Mi-a placut faptul ca autorul a reusit sa pastreze suspansul pana la finalul romanului, dar si sa construiasca un deznodamant neasteptat. In timpul lecturii am incercat sa dezleg misterul domului cu aceeasi dorinta ca si personajele romanului, am urat momentele in care personajele negative se bucurau de victoriile avute si m-am bucurat pentru fiecare clipa de fericire si speranta de care se bucurau personajele mele preferate.

M-am atasat cu usurinta de personajele din roman, Julia, Libby, Jackie si Barbie devenind cu rapiditate personajele mele preferate. Si, evident, i-am indragit pe Horace, catelul Juliei, Clover, catelul lui Piper si Audrey, catelusa familiei Everett, cei trei demonstrandu-si loialitatea si iubirea in fiecare scena.

Big Jim este, din anumite puncte de vedere, personajul negativ principal. Manipulator si avid dupa putere, lui Jim nu-i pasa pe cate cadavre calca pentru a obtine ceea ce vrea. Singurele personaje pe care le-am detestat mai mult decat pe Jim sunt fiul acestuia, Junior, si  prietenii lui, asa-zisii noi “ofiteri juniori”, personaje pe care le-am urat de la prima pana la ultima aparitie si le-am dorit cele mai oribile finaluri posibile.

“Sub dom” este un roman captivant, pe care il recomand tuturor cititorilor. Va doresc lectura placuta! ^^

Recenzie carte: "Robopocalipsa" de Daniel H. Wilson

Recent am terminat de citit romanul “Robopocalipsa” si ma bucur ca i-am dat o sansa, desi am avut cateva retineri in privinta lui. Aproape toate cartile pe care le-am citit pana acum, dar si toate filmele vazute care au ca tema evolutia tehnologiei, revolta robotilor, lupta dintre oameni si masini si asa mai departe, au avut acelasi final: tehnologia invinsa si oamenii “victoriosi”, fericiti ca au distrus ceva ce nu au inteles niciodata. Mai mult de atat, doar citind prezentarea de pe spatele cartii am descoperit ca tot ceea ce am banuit e adevarat, razboiul fiind prezentat in retrospectiva, dupa ce oamenii au castigat.

Lumea a evoluat, iar tehnologia face parte in totalitate din viata oamenilor. De la masinile care se conduc singure, la roboteii care fac curat in casa sau fac cumparaturile in locul nostru, pana la masinile capabile sa lupte in locul oamenilor, toate acestea fac parte din viata de zi cu zi. Totul o ia insa razna o data cu aparitia lui Archos, o inteligenta artificiala capabila sa controleze toate masinile de care oamenii depind atat de mult, acest lucru ducand omenirea in pragul extinctiei.

Povestea mi s-a parut interesanta si am apreciat faptul ca autorul a reusit sa construiasca suspansul in ciuda faptului ca iti dezvaluise de la inceputul cartii finalul romanului. Mai mult, la inceputul si finalul fiecarui capitol afli cateva informatii legate de personajul respectiv si de rolul pe care acesta il v-a avea in viitor, lucru ce, in mod normal, ar distruge misterul. In ciuda acestui lucru am citit romanul pagina dupa pagina, cartea avand propria modalitate de a pastra suspansul. Din acest punct de vedere, romanul mi-a amintit de “Hotul de carti”, o carte captivanta, care a reusit sa ma tina cu sufletul la gura in ciuda faptului ca naratorul povestii, Moartea, dezvaluia anumite elemente cu mult inainte ca acestea sa se intample.

Mi-a placut personajul Archos si i-am inteles rationamentul, insa, in incercarea lui de a invata, de a cunoaste, a ajuns sa faca exact ceea ce fac oamenii: sa controleze alte fiinte, in acest caz, alte masinarii. Pe parcursul lecturii am oscilat intre viziunea lui Archos si cea a lui Mikiko, Noua Zero Doi si ceilalti Nascuti Liberi si, cumva, le-am inteles pe amandoua si, in mod ciudat, eram de acord cu ambele puncte de vedere. Inca mai am cateva intrebari referitoare la unele dintre actiunile lui Archos si sper ca in volumul urmator sa aflu raspunsuri macar la unele dintre acestea.

Daca roboteii mi-au placut cu totii si m-am atasat de ei in timpul lecturii, indiferent de importanta si de rolul lor, in special de Mikiko, Noua Zero Doi, Tomo si Houdini, dintre oameni, singurul care mi-a fost simpatic si l-am retinut in mod deosebit a fost Takeo.

In ciuda faptului ca doar o parte dintre personajele umane au observat acest lucru, aparitia lui Archos a reprezentat un lucru extrem de bun pentru natura, aceasta reusind sa revina la viata. Archos nu doar ca a protejat speciile pe care de disparitie, dar a avut si grija ca, in lupta lui, sa nu distruga mediul. In timp ce oamenii, daca ar fii avut ocazia ar fii folosit mai mult ca sigur cele mai chimice, nocive si oribile arme, Archos, desi ar fii putut face acest lucru, nu a folosit arme chimice.

Singurul lucru pe care il pot reprosa cartii este modul in care a fost scrisa. Uneori, capitolele erau extrem de asemanatoare, in ciuda faptului ca erau prezentate din perspective diferite, de catre personaje total diferite unele de altele. Cred ca singurele capitole pe care le-am simtit cu adevarat diferite de celelalte au fost cele din perspectiva lui Takeo Nomura si cele prezentate din punctul de vedere al lui Noua Zero Doi.

Mi-a placut romanul si sper sa apara cat mai curand si la noi continuarea acestuia. Poate ca nu aduce nimic nou in randul cartilor ce au ca tema revolta tehnologiei, dar, din punctul meu de vedere a fost un roman bun, pe care il recomand cu drag fanilor genului.

Recenzie carte: "Cavalerul celor sapte regate" de George R. R. Martin

Era evident faptul ca nu puteam rata o noua carte semnata de catre George R. R. Martin, prin urmare, imediat ce a aparut la noi, mi-am cumparat romanul “Cavalerul celor sapte regate”.

Romanul uneste trei povesti scrise de George R. R. Martin: Cavalerul ratacitor, Sabia jurata si Cavalerul misterios. Toate cele trei povesti ii au ca protagonisti pe Dunk, zis si Ser Duncan Vlajganul si pe Egg, in realitate Aegon Targaryen. Prima poveste ne lasa sa aflam modul in care Egg a devenit scutierul cavalerului ratacitor Dunk, iar a doua si a treia poveste ne ofera posibilitatea de a calatori alaturi de cei doi prin Westeros.

Le recomand tuturor celor care doresc sa citeasca romanul sa incerce sa aiba alaturi in timpul lecturii si romanul “Lumea de gheata si foc”, avand astfel posibilitatea de a urmari arborele genealogic al Dragonilor, de a face mult mai usor legaturile intre personaje, dar si de a descoperi ce se intampla atunci cand simpaticul Egg devine Regele Aegon cel Improbabil.

M-am bucurat ca prin intermediul aventurilor lui Dunk si Egg sa descopar personaje pe care le-am intalnit in seria “Cantec de gheata si foc” sau care doar au fost mentionate in aceasta. Una dintre cele mai interesante aparitii a fost cea a lui Aemon Targaryen, diferentele dintre versiunea tanara, din “Cavalerul celor sapte regate” si versiunea cu mult mai imbatranita din “Cantec de gheata si foc” facandu-ma sa nici nu imi dau seama din prima de faptul ca cele doua personaje sunt unul si acelasi. O alta aparitie la fel de misterioasa si captivanta este si cea a lui Brynden Rivers.

Dunk si Egg au fost amandoi niste personaje simpatice, pe care le-am indragit imediat. Cei doi se completeaza reciproc foarte bine, Dunk devenind cu usurinta un model pentru scutierul sau.

Am adorat romanul deoarece mi-a oferit sansa sa ma reintorc in Westeros si sa descopar personaje noi, dar si sa adaug informatii noi referitoare la universul creat de catre George R. R. Martin, pierzandu-ma cu usurinta, de la primele pagini, in lumea fantastica de care mi-a fost atat de dor.

Daca pentru fanii seriei cartea este cel mai probabil o lectura obligatorie, cartea poate fi citita cu usurinta si de cei care nu au citit inca “Cantec de gheata si foc”. 

Recenzie carte: "Sabia magica" de Marcus Sedgwick

Desi ma asteptam la o poveste plina de mister si aventura, “Sabia magica” de Marcus Sedgwick s-a dovedit a fi doar o istorioara simpla, plauzibila, pe care o citesti in cateva ore.

Iarna, Toma si fiul lui, Petru, ajung intr-un sat din Transilvania, Ciust, urmand a-si castiga banii lucrand ca taietori de lemne. Cei doi afla insa destul de curand faptul ca satul nu este atat de linistit si de normal pe cat ar parea, iar Petru este din ce in ce mai intrigat de comportamentul misterios al tatalui sau.

Povestea a fost simpla si adesea destul de plictisitoare, anticipand finalul romanului de la primele pagini. Desi se doreste o analizare atenta a povestilor din folclor, abordarea acestora mi s-a parut superficiala si neinteresanta.

Personajele au fost destul de seci, fara complexitate, personal neatasandu-ma de nici unul dintre ele. Daca Petru a fost cat de cat acceptabil, detestandu-l doar jumatate din timpul lecturii, pe Toma  l-am detestat in permanenta. Betiv, nu prea inteligent, adesea agresiv, lenes, practic o combinatie “perfecta”. Indiferent cate scuze au aparut pe parcurs in favoarea acestuia, nu mi-am schimbat parerea in privinta lui si am sperat sa scap cat mai repede de el.

Am inteles ca exista si o continuare a acestui roman si nu pot decat sa sper ca aceea sa fie mai buna … mult mai buna. Mai mult din curiozitate, daca o sa apara la noi, o sa citesc si continuarea, sperand sa gasesc in aceasta o poveste mult mai interesanta si captivanta.

Recenzie carte: "Lumea de gheata si foc" de George R. R. Martin, Elio M. Garcia Jr si Linda Antonsson

Primul roman pe care l-am citit dupa ce am scapat de licenta si de admiterea la master a fost romanul “Lumea de gheata si foc”. In ciuda faptului ca nu a fost atat de bun pe cat ma asteptam, mi-a placut cartea si cred ca acest roman ar trebui sa isi gaseasca locul in bibliotecile tuturor fanilor “Cantec de gheata si foc”.

Precum un veritabil manual de istorie, romanul ne poarta in vremuri de mult apuse si prezinta povestea celor Sapte Regate. Astfel, este urmarit firul istoric al lumii, de la Primii Oameni pana la Domnia Dragonilor si de la razvratirea lui Robert Baratheon pana la urcarea pe tron a lui Tommen.

Preferatele mele au fost primele capitole ale romanului, din acestea afland despre Primii Oameni, dar si despre Regii Dragoni. Mi-a placut sa analizez arborii genealogici ai unora dintre cele mai importante Case, dar si sa am ocazia de a afla numele tuturor regilor care au stat pe Tronul de Fier.

Am adorat pur si simplu grafica romanului, imaginile din carte fiind realizate cu mult talent si facandu-ma sa ma opresc de mai multe ori in timpul lecturii pentru a le analiza cu atentie. Din punct de vedere vizual, cred ca romanul “Lumea de gheata si foc” este unul dintre cele mai bine realizate carti, de la imagini, la calitatea paginii si la coperta.

Principalul defect al romanului pe care l-am gasit a fost acela ca in unele momente devenea plictisitor, descrierile tinuturilor intinzandu-se uneori, din punctul meu de vedere, mai mult decat era cazul.

Recomand romanul tuturor fanilor seriei “Cantec de gheata si foc”, acesta reprezentand o lectura perfecta in asteptarea aparitiei urmatorului volum al seriei. 

Recenzie carte: "Sfarsitul copilariei" de Arthur C. Clarke

“Sfarsitul copilariei” este primul roman al lui Arthur C. Clarke pe care il citesc si pot spune ca acesta s-a dovedit o lectura complexa si plina de intorsaturi de situatie. Mi-a placut modul de a scrie al autorului, acesta reusind sa ma faca sa citesc pagina dupa pagina, pur si simplu nedorind sa ma opresc din citit.

La sfarsitul secolului XX, omenirea are parte de o vizita neasteptata din partea unei rase extratereste pasnice. Mai surprinzator decat aparitia navelor extraterestre deasupra celor mai importante orase de pe Pamant este comportamentul acestora: ei nu doar ca refuza sa se arate, sustinand ca omenirea nu este pregatita sa-i accepte, dar ofera si un ajutor urias in civilizarea pamantenilor. Ce se ascunde insa in spatele bunatatii si ajutorului oferit de extraterestrii si care este scopul venirii lor pe Pamant?

Am apreciat modul in care a fost prezentata utopia in roman. Atunci cand totul e perfect, cand iti poti trai viata fericit, fara a depune efort si fara a mai avea motive de teama pentru ziua de maine, cand nu trebuie sa mai muncesti, primind aproape totul gratis, ce anume te mai poate impinge sa realizezi ceva? Atunci cand totul este perfect, mai ai la ce sa visezi, mai ai spre ce sa tinzi, mai ai cum sa evoluezi? Citind romanul lui Arthur Clarke m-am gandit la o poezie studiata in liceu, la ora de limba si literatura romana, “Lectia despre cub” de Nichita Stanescu. Pentru ca omenirea sa aiba in continuare vise si dorinta de a evolua, perfectiunea adevarata nu ar trebui realizata. Aceasta ar trebui sa ramana la stadiul de ideal imposibil de atins, dar la care oamenii sa incerce sa ajunga. Din pacate insa, oamenii par a avea un talent special de a se autodistruge in incercarea lor de a evolua, iar autorul a prezentat toate aceste lucruri intr-un mod original si plin de intorsaturi de situatie.

Modul in care au fost prezentati overlorzii a fost original si interesant, iar autorul a reusit sa ma faca sa-i admir, sa-i simpatizez si in acelasi timp sa-mi fie mila de soarta lor, de situatia aproape frustranta in care se afla. Mi-ar fi placut sa pot afla mai multe lucruri despre acestia, despre Superminte, despre lumea, viata si gandurile lor, dar, probabil, daca misterul acestora ar fi fost in totalitate distrus, cartea si-ar fi pierdut din farmec.

Karellen a fost personajul meu preferat si pot spune ca am vrut sa aflu mai multe despre acesta cu aceeasi ardoare ca si personajele romanului. Misterul a continuat sa-l invaluie pe Karellen chiar si dupa ce acesta a dezvaluit oamenilor adevarul despre motivele venirii overlorzilor pe Pamant, acesta fiind din punctul meu de vedere un personaj deosebit, nu atat prin originea sa, cat prin modul de a gandi si de a se comporta.

Romanul “Sfarsitul copilariei” este o carte interesanta, plina de intorsaturi de situatie, pe care o recomand tuturor cititorilor.

Recenzie carte: CPSF Anticipatia #1

Prima data am aflat despre Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice Anticipatia de pe blog-ul Ghandei si cum seria parea interesanta, dand impresia unei oaze de liniste pentru fanii SF, in luna mai am profitat de oferta de atunci a editurii Nemira pentru a cumpara numerele ce aparusera pana in acel moment. Cumva insa am tot citit alte romane intre timp, lasand numerele din revista sa astepte cuminti in biblioteca pana acum cateva saptamani cand am citit primul numar din CPSF.

Cum eu nu am avut ocazia sa citesc revista atunci cand a aparut ea pentru prima data, in anii '50, m-am bucurat sa gasesc in primul numar al actualei editii o scurta istorie a Colectiei de Povestiri Stiintifico-Fantastice, scrisa cu mult talent de catre Mircea Oprita.

Povestea “vedeta” a primului numar a fost “Insula”, scrisa de Peter Watts, o povestire captivanta, cu un final neasteptat. Actiunea din “Insula” ne poarta la bordul navei Eriophora, o nava condusa de un computer – Cimpanzeul, oamenii de pe aceasta aflandu-se in hibernare. Scopul navei este de a construi Porti ce unesc diverse locatii din spatiu, usurand astfel modul de a calatori. Cand Sunday este trezita din hibernare prezentul pare sa o loveasca din toate partile: nu doar ca descopera ca are un copil ce s-a nascut in timp ce ea era in hibernare, Dix, dar se pare ca acesta a si fost crescut de catre Cimpanzeu, fata de care Sunday are anumite resentimente. Mai mult de atat, motivul trezirii ei din hibernare este faptul ca nava a primit un semnal din apropierea unei stele, nici Dix si nici Cimpanzeul nefiind capabili sa inteleaga mesajul sau sa decida daca entitatea care l-a transmis este sau nu inteligenta.

Mi-a placut faptul ca pe langa povestea despre o posibila prima intalnire intre omenire si o entitate inteligenta din spatiu, povestea din “Insula” este presarata cu numeroase detalii care ofera cititorului informatii despre intamplari din trecut, precum revolta oamenilor impotriva tehnologiei. Finalul povestii reprezinta o adevarata intorsatura de situatie si, in ciuda faptului ca ofera raspunsuri la numeroase intrebari, lasa in urma la fel de multe intrebari, provocand cititorul sa se gandeasca si sa-si gaseasca propriile raspunsuri.

Un alt lucru care mi-a placut la acest prim numar a fost articolul Alinei Sarbu, “Stiinta si fantastic”, in care sunt explicate majoritatea tehnologiilor prezente in “Insula”.

Recomand CPSF Anticipatia fanilor SF deoarece sunt sigura ca va reprezenta o lectura pe placul lor.  

Recenzie carte: "Din intelepciunea lui Tyrion Lannister" de George R. R. Martin

Seria “Cantec de gheata si foc” de George R. R. Martin este una dintre preferatele mele, iar atunci cand am vazut ca cei de la editura Nemira au adus la noi “Din intelepciunea lui Tyrion Lannister” m-am bucurat foarte mult, Tyrion fiind unul dintre personajele mele preferate din serie.

“Din intelepciunea lui Tyrion Lannister” aduna in paginile sale unele dintre cele mai iubite, sarcastice si amuzante replici ale simpaticului pitic. Citatele sunt impartite pe mai multe “categorii” in functie de subiectul abordat, in carte fiind adunate parerile lui Tyrion “Despre cum e sa fii pitic”, “Despre puterea cuvintelor”, “Despre amor”, ”Despre valori de familie”, “Despre conditia umana”, “Despre muzica”, “Despre mancare si bautura”, “Despre regi”, “Despre realpolitik”, “Despre dragoni si alte mituri” si “Despre religie”, dar si despre “Arta razboiului”, “Arta de a-ti salva pielea” si “Arta de a minti”.

Citind citatele mi-am amintit majoritatea situatiilor in care Tyrion a spus acele replici, amuzandu-ma la fel de mult pe cat m-am amuzat si cand le-am citit prima data in cartile din seria “Cantec de gheata si foc”.

Mi-au placut foarte mult si caricaturile din carte, Jonty Clark dovedindu-si talentul prin realizarea acestor ilustratii.

Singurul lucru care m-a dezamagit putin a fost calitatea cartii din punct de vedere tipografic. Mi-ar fi placut ca cei de la editura Nemira sa fie putin mai atenti la modul de legare a paginilor deoarece acestea se dezlipesc foarte usor si exista riscul de a le pierde. Totusi, nu stiu sigur daca asa sunt toate exemplarele sau pur si simplu am avut eu ghinion, dar, din fericire, acest mic amanunt nu strica bucuria lecturii.

“Din intelepciunea lui Tyrion Lannister” este o carte mica si relaxanta, pe care o recomand in special fanilor “Cantec de gheata si foc”, acestia avand ocazia, la fel ca si mine, sa-si aminteasca momentele si situatiile in care Tyrion a spus acele replici. Totusi, ar putea incerca sa citeasca aceasta carte si cei care nu sunt familiarizati cu tinuturile din Westeros, replicile sarcastice ale lui Tyrion putand reprezenta exact imboldul necesar pentru a citi seria lui George R. R. Martin.  

Recenzie carte: "Dansul dragonilor" de George R. R. Martin

A trecut mai bine de o luna de cand am terminat de citit “Dansul dragonilor”, dar poate este mai bine ca nu am scris atunci recenzia deoarece probabil as fi scris doar despre Jon si despre cat de mult vreau sa citesc urmatorul volum. Acum insa am reusit sa-mi pun oarecum ordine in idei si sa ma gandesc, macar putin, si la celelalte personaje din roman.

Actiunea din “Dansul dragonilor” merge in mare parte in paralel cu cea din “Festinul ciorilor”, oferindu-ne posibilitatea de a afla ce s-a intamplat cu personajele ce nu au aparut in volumul anterior, precum Jon, Daenerys si Tyrion.

In primele patru volume Daenerys a fost unul dintre personajele mele preferate, dar in “Dansul dragonilor” aceasta a fost o adevarata dezamagire pentru mine. Desi inteleg ca avea si alte probleme si lucruri carora trebuia sa le acorde atentie, ea a uitat sa se ocupe de cel mai important lucru: de dragonii ei. Cat despre decizia pe care a luat-o in privinta lor cred ca a fost cea mai proasta decizie posibila. La un moment dat era o scena in care ea se plangea ca de cand i-a inchis, Viserion si Rhaegal au devenit mai salbatici. Cum sa nu devina mai salbatici dupa ce s-au trezit inchisi in intuneric, tradati de singura fiinta in care aveau incredere si pe care o considerau mama lor!?

Jon Snow a ramas unul dintre personajele mele preferate si cu siguranta cel care ma face sa vreau sa citesc cat mai curand volumul urmator. Desi aveam de mult timp aceasta banuiala, dupa ce am citit “Dansul Dragonilor” sunt sigura ca el este Azor Ahai, iar evenimentul din ultimul capitol reprezinta doar renasterea lui sub forma eroului asteptat de Melisandre.

Un alt personaj care mi-a ramas la fel de simpatic ca si in celelate volume este Tyrion, desi, in acest roman a parut sa-si piarda putin din farmec. Totusi, tinand cont de toate intamplarile prin care a trecut, nu-l pot condamna ca a mai diminuat putin numarul replicilor sarcastice, mai ales ca acestea pareau sa-i aduca constant numai belele.

“Dansul dragonilor” a fost un roman la fel de captivant ca si celelalte volume, dar, cumva, mi-a dat senzatia ca el reprezinta doar linistea dinaintea furtunii. In asteptarea aparitiei urmatorului volum nu pot decat sa va recomand sa cititi seria “Cantec de gheata si foc” si sa va lasati purtati de aripile puternicile ale dragonilor in periculosul taram Westeros.

Recenzie carte: "Festinul ciorilor" de George R. R. Martin

Imediat ce am terminat “Iuresul sabiilor” am inceput sa citesc “Festinul ciorilor”, asteptandu-ma la un volum la fel de plin de actiune ca si celelalte. Desi acest roman nu a fost la fel de antrenant precum primele trei volume, cartea a reusit sa ma faca sa o citesc cu aceeasi placere ca si pe celelalte oferind raspunsuri unor intrebari pe care le aveam inca de cand am inceput sa citesc “Urzeala tronurilor”, dar lasand in urma sa numeroase alte intrebari.

Cum multi dintre cei care au dorit tronul de fier au murit, Razboiul Celor 5 Regi pare sa fie pe sfarsite, dar intrigile, secretele si tradarile continua sa impanzeasca continentul Westeros. Prea mic pentru a conduce Cele Sapte Regate, Tommen este prins in lupta muta dintre mama sa, Regina regenta Cersei si sotia sa, Margaery Tyrell.

Intre timp, Brienne continua sa le caute pe Arya si pe Sansa, incercand sa indeplineasca astfel atat juramantul facut lui Lady Catelyn, cat si cel facut lui Jamie. Cautarea fetei o sa o duca pe aceasta in locuri neasteptate si o sa o faca sa intalneasca persoane pe care nu credea sa le mai vada vreodata, fara a stii daca fiecare pas o duce mai aproape de Sansa, de Aria sau de propria ei moarte.

In ciuda faptului ca am inteles motivele autorului de a imparti povestea astfel incat “Festinul ciorilor” sa se axeze pe Debarcaderul Regelui, urmand ca “Dansul dragonilor” sa prezinte ce s-a intamplat cu celelalte personaje in acest timp, lipsa personajelor mele preferate si-a facut simtita prezenta in timpul lecturii. Volumul a fost bun, iar personajele noi au fost interesante si complexe, dar parca lipsea ceva. Lipseau replicile amuzante si inteligente ale lui Tyrion, lipseau Daenerys si adorabilii ei dragoni si, de asemenea, lipseau Jon si loialul lui Naluca. Totusi, romanul m-a facut sa-l citesc cu aceeasi placere ca si celelalte volume, iar unele dintre personajele prezente in acesta m-au facut sa le indragesc si sa le adaug pe lista personajelor mele preferate.

Unul dintre personajele care mi-au devenit foarte dragi este Margaery Tyrell, razboiul mut dintre ea si Cersei fiind pur si simplu genial. Avand talent manipulator, dar si o inima buna, Margaery a reusit sa-l faca nu doar pe Tommen sa o iubeasca, ci intreg poporul de la Debarcader. Vorbind cu ei, amestecandu-se printre acestia, ascultandu-i si tratandu-i cu blandete, fata a castigat inimile oamenilor, iar acestia nu au intarziat sa o sustina atunci cand ea a avut nevoie si sper ca revolta acestora sa reuseasca sa obtina eliberarea fetei.

Daca in volumele anterioare Joffrey si Cersei ma scoteau din sarite, fiind unele dintre cele mai detestabile personaje, in “Festinul ciorilor” Cersei pare sa incerce sa acopere pierderea fiului ei, reusind sa fie mai enervanta ca niciodata. Insetata de putere, aceasta demonstreaza ca nu este un lider bun si ca este incapabila sa-si conduca poporul asa cum trebuie. Mi-a placut modul in care aceasta a cazut in propria plasa si sper ca preotii carora chiar ea le-a dat dreptul la arme sa o ucida, sau macar sa o tina inchisa pentru totdeauna. Mi-au placut totusi amintirile ei despre Maggy, batrana fiind un personaj interesant despre care as fi vrut sa aflu mai multe. Tinand cont de momentul in care Jaime a aruncat in foc scrisoarea de la Cersei, incep sa cred ca el o sa fie valonquar-ul din profetia batranei, profetie care a bantuit-o pe Cersei inca din copilarie. Cat despre regina mai tanara si mai frumoasa din aceeasi profetie, sunt destul de sigura ca este vorba de Dany, nu de Margaery.

Spre uimirea mea, Jaime incepe sa–mi fie din ce in ce mai simpatic, capitolele din punctul lui de vedere din “Festinul ciorilor” fiind printre preferatele mele. Daca in volumul anterior a reusit sa ma faca sa inteleg motivele pentru care l-a ucis pe Aerys si chiar sa fiu de acord cu el, in acest volum Jaime a demonstrat ca face tot posibilul sa-si tina juramintele facute si sa fie un om onorabil. M-am bucurat sa vad ca Jaime a reusit sa scape din lesa lui Cersei si sper sa continue sa fie cavalerul care este in prezent si sa demonstreze tuturor ca este o persoana onorabila.

Un volum plin de dezvaluiri, planuri secrete, tradari si intrigi, “Festinul ciorilor” a fost o lectura interesanta si complexa care m-a facut sa vreau sa citesc cat mai curand urmatorul volum, “Dansul dragonilor”.

Recenzie carte: "Iuresul sabiilor" de George R. R. Martin

Al treilea volum al seriei “Cantec de gheata si foc” demonstreaza ca in Westeros nu esti niciodata in siguranta, nici macar la o nunta! Din anumite puncte de vedere cred ca din cele trei volume citite pana acum “Iuresul sabiilor” a fost cel mai bun roman, George R. R. Martin dovedindu-si  talentul de a surprinde cititorii in fiecare capitol.

Dupa moartea regelui Robert Baratheon multi regi s-au ridicat in incercarea de a ocupa tronul de fier. Unii au murit, altii au fost invinsi, iar altii continua sa lupte. Cu totii sunt prinsi in jocul tronurilor, un joc in care nimeni nu se poate increde in nimeni, in care aliantele si tradarile sunt la ordinea zilei, iar furia luptelor ameninta sa transforme Cele Sapte Regate       intr-un taram insangerat. In plus, in ciuda faptului ca regii din Westeros, prinsi in jocul lor, par a fi uitat de pericolul de dincolo de zid, nici salbaticii si nici creaturile intunecate din acele locuri nu au uitat de ei.

In cel de-al treilea volum magia isi face simtita prezenta chiar mai mult decat in celelalte romane. Povestea ne poarta dincolo de zid, spre taramurile salbaticilor si ale mortilor-vii, oferindu-ne sansa de a afla mai multe despre acestia. Unul dintre personajele care mi-a atras atentia este misteriosul Maini Reci, in privinta caruia sunt curioasa daca are vreo legatura cu Benjen Stark.

Desi m-a intristat, Nunta Rosie nu mi s-a parut socanta si intr-un fel sau altul ma asteptam la ea. Lordul Frey nu este genul de persoana care sa accepte un compromis sau sa uite si sa ierte o persoana care a incalcat o promisiune facuta lui. Cel mai rau mi-a parut de Vant Cenusiu, dar, cel putin, epilogul romanului mi-a adus zambetul pe buze.

Daca una din cele trei nunti aproape mi-a adus lacrimi in ochi, alta m-a facut sa vreau sa sar in sus de bucurie. M-am bucurat sa citesc despre moartea unui anumit mic monstru care m-a enervat si m-a facut sa-l detest inca de la primul volum, desi imi pare rau ca pentru aceasta moarte a fost condamnat unul dintre personajele dragi mie, fara ca acesta sa aiba vreo vina.

Spre surprinderea mea, unul dintre personajele care a inceput sa-mi placa in acest al treilea volum a fost Jaime. Daca pana acum il considerasem un luptator bun, dar fara onoare, dupa ce am aflat anumite evenimente din trecutul acestuia si motivele care l-au impins sa devina Regicidul, nu am putut sa nu-l simpatizez si sa ajung sa cred ca a luat decizia corecta atunci cand l-a ucis pe Aerys Targaryen.

Daenerys a ramas unul dintre personajele mele preferate si mi-a fost mila de ea in momentul in care a aflat minciunile si secretele din jurul ei, dar si adevarul despre doua persoane in care avea atat de multa incredere. Dragonii ei au ramas la fel de adorabili, dar ceva imi spune ca fata o sa aiba probleme in a-i dresa, ea neavand pregatirea si cunostiintele necesare pentru acest lucru.

Sansa a parut sa devina putin (doar putin) mai inteligenta in acest volum, dar in unele momente a ramas la fel de imatura ca si inainte. Desi nu m-a mai enervat la fel de mult ca in primele volume, fata inca imi este antipatica. Totusi, sunt curioasa cum o sa fie influentata in viitor de personajele pe care le are acum in jurul ei, dar si de locul in care se afla.

Jon mi-a fost la fel de drag ca si in celelalte volume, el si Naluca facand in continuare o echipa perfecta. Sunt curioasa de alegerea pe care o sa o faca tinand cont de propunerea lui Stannis, dar si de alegerea fratilor lui de la Rondul de Noapte.

Tyrion a ramas acelasi pitic sarcastic pe care l-am indragit inca din primul volum. Replicile lui au fost la fel de amuzante, iar el si-a dovedit in continuare inteligenta, reusind sa supravietuiasca intrigilor ce impanzesc Debarcaderul Regelui. Nu ma asteptam sa aiba taria sa faca anumite lucruri pe care    le-a facut spre sfarsitul romanului, dar ma bucur ca a reusit sa gaseasca in el puterea necesara pentru acestea.

Un roman la fel de bun ca si celelalte volume din seria “Cantec de gheata”, “Iuresul sabiilor” este o carte pe care o recomand tuturor, George R. R. Martin dovedind in fiecare pagina ca in Westeros totul este posibil si ca nimic nu te poate asigura de faptul ca un personaj o sa supravietuiasca sau o sa moara.

Recenzie carte: "Inclestarea regilor" de George R. R. Martin

Primul volum al seriei “Cantec de gheata si foc” m-a atras in Westeros inca de la primele capitole, prin urmare atunci cand m-am apucat de cel de-al doilea volum, “Inclestarea regilor”, aveam asteptari foarte mari. Romanul s-a dovedit o lectura chiar mai plina de intrigi, lupte, minciuni si secrete decat primul volum si m-a facut sa citesc pana la ore tarzii din noapte pentru a vedea ce se mai intampla cu personajele mele preferate.

Moartea regelui Robert Baratheon a reprezentat reinceperea luptelor pentru tronul de fier, lupte in care familia si onoarea nu mai reprezinta nimic pentru unii, dar totul pentru altii. Dupa moartea regelui, pe tronul de fier se urca Joffrey Baratheon, dar mostenirea acestuia este  contestata de cei doi frati ai lui Robert, Stannis si Renly Baratheon, fiecare dintre cei doi dorind sa fie rege. In plus, in Nord, Robb Stark este numit de catre stegarii si aliatii lui Regele Nordului, numire ce o sa-l poarte in si mai multe lupte si o sa-i aduca si mai multi dusmani. Dincolo de apa, Daenerys Targaryen isi continua drumul spre Westeros alaturi de cei trei pui de dragon, de loialul ei cavaler Ser Jorah Mormont si de ceea ce a mai ramas din khalasar-ul ei.

Povestea a fost la fel de complexa ca si cea din primul volum, intrigile, secretele si minciunile       impletindu-se perfect, creeand o lume pe cat de dura, pe atat de reala. Autorul a prezentat cu atat de mult talent evenimentele incat, de exemplu, in timpul luptei de la Apa Neagra, privind lucrurile din perspectiva lui Tyrion, aproape ca speram ca invingatorii sa fie Lannisterii. Aproape!

Cand am citit primul volum am crezut ca Joffrey nu poate sa ma enerveze mai mult decat a facut-o deja. Ei bine, m-am inselat. In cel de-al doilea volum, mica pramatie dovedeste si mai multa cruzime, impulsivitate, impertinenta, prostie si sadism. Atunci cand era doar print, era infumurat, insa din momentul in care s-a urcat pe tron narcisismul si egoismul lui a atins cote si mai mari, acesta dovedind ca nu-i pasa nici macar de propria familie, cu atat mai putin de poporul lui.

Sansa a parut sa se maturizeze putin (foarte putin!) in acest volum si a primit si mai multe lovituri de la “dragul ei print pe cal alb”, iar eu una consider ca isi merita soarta. Nu pot spune ca mi-a fost mila de ea si de tot ce a patit in “Inclestarea regilor” deoarece, cand ma gandeam la tot ce a facut in primul volum, ajungeam rapid la concluzia ca si-a facut-o cu mana ei si acum e vremea sa plateasca pentru toate greselile din trecut.

Daca in primul volum nu i-am dat prea multa atentie lui Theon Greyjoy, in acest al doilea volum baiatul a reusit sa ma faca sa-l detest. Theon nu doar ca a demonstrat ca nu are respect fata de cei din familia Stark, alaturi de care a avut o viata poate chiar mai buna decat Jon, dar a demonstrat ca nu are nici onoare.

Desi au fost multe personaje pe care le-am detestat, le-am ignorat sau inca am sentimente contradictorii in privinta lor, au fost si personaje pe care am continuat sa le indragesc la fel de mult ca si in primul volum. Daenerys a ramas cu siguranta printre preferatele mele, iar cei trei pui de dragon sunt pur si simplu adorabili. Jon a dovedit la fel de mult curaj si inteligenta ca si in primul volum, el si Naluca facand in continuare o foarte buna echipa. Mi-a placut si inceputul relatiei dintre el si Ygritte, desi eu as vrea in continuare ca, intr-un fel sau altul, Jon sa ramana impreuna cu Daenerys.

Un alt personaj care mi-a ramas la fel de simpatic a fost Tyrion, piticul fiind la fel de sarcastic si inteligent ca si in “Urzeala tronurilor”. Ideile pe care le-a avut pentru batalia de la Apa Neagra au fost geniale, iar Tyrion a dovedit un curaj in lupta pe care nu ma asteptam sa-l aiba.

Un personaj care, spre surprinderea mea, a reusit sa-mi devina treptat simpatic in acest volum a fost Cainele, acesta dovedind ca are o anumita bunatate pe care o ascunde foarte bine. Inca nu sunt sigura, dar cred ca ar fi fost mai bine pentru Sansa sa accepte propunerea acestuia din timpul bataliei de la Apa Neagra.

“Inclestarea regilor” s-a dovedit un roman la fel de bun ca si “Urzeala tronurilor”, oferind cititorilor sansa de a afla si mai multe despre Westeros si locuitorii lui, dar a avut si cateva lupte descrise intr-un mod care te facea sa vrei sa citesti cat mai repede pentru a afla cum se vor sfarsi acestea. Recomand romanul tuturor, la fel ca si intreaga serie de altfel deoarece George R. R. Martin a reusit nu doar sa construiasca o poveste, ci a cladit o intreaga lume in care te pierzi inca de la primele randuri. 

Recenzie carte: "Urzeala tronurilor" de George R. R. Martin

De foarte mult timp vreau sa citesc seria “Cantec de gheata si foc” scrisa de George R. R. Martin si sunt bucuroasa ca am in sfarsit ocazia. Tocmai am terminat primul volum al seriei, “Urzeala tronurilor” si pot spune ca inca pasesc prin Westeros, admirand frumusetea rece a Nordului, simtind briza calduroasa a verii Sudului si fiind impinsa de curiozitatea de a pasi dincolo de Zid, pentru a descoperi ce este legenda si ce este adevar.

Dupa lupte sangeroase, Cele Sapte Regate ale continentului Westeros par sa-si fi gasit pacea sub conducerea regelui Robert Baratheon, dar daca luptele au incetat, soaptele, comploturile si intrigile inca traiesc. Dupa ce Lordul Arryn, Mana regelui, are parte de o moarte misterioasa Regele Robert, alaturi de sotia sa, Cersei Lannister, cei trei copii, Printul Joffrey, Printesa Myrcella si Printul Tommen si mare parte din supusii sai pasesc spre taramurile reci ale Nordului, spre Casa Stark din Winterfell, condusa de bunul prieten al regelui, Lordul Eddard Stark. Regele ii propune lui Eddard sa devina noua lui Mana, iar acesta accepta, intelegand ca ii este imposibil sa refuze acest lucru.

Intorcandu-se alaturi de rege in Sud, Eddard Stark le ia alaturi de el pe cele doua fiice, Arya si Sansa, lasandu-i in urma sa, la Winterfell, pe sotia sa, Lady Catelyn si pe cei trei baieti, Robb, Bran si Rickon. Fiul sau bastard, Jon Snow, este nevoit sa mearga spre Zid pentru a se alatura Rondului de Noapte, Lady Catelyn refuzand sa-i permita acestuia sa mai locuiasca alaturi de ea dupa plecarea lui Eddard, iar tatal sau neputand sa-l ia alaturi de el la curtea regelui.

In Est, dincolo de mare, Daenerys Targaryen si fratele acesteia, Viserys, ultimii urmasi ai Regelui Aerys Targaryen, ucis si detronat de Robert Baratheon traiesc in exil. Dorinta de razbunare si de recuperare a Tronului de Fier a lui Viserys este atat de mare incat acesta este in stare sa sacrifice orice, chiar si propria sora, pentru a-si atinge telul, prin urmare o arunca pe aceasta intr-un mariaj cu Khal Drogo, sperand astfel sa aiba parte de ajutorul acestuia in recuperarea tronului.

Dar pericolul reprezentat de cei doi frati nu este cel mai mare pentru Regele Robert, uneltiri mult mai periculoase si mai diabolice avand loc mult mai aproape de el, chiar in propria casa.

George R. R. Martin a reusit sa construiasca o poveste complexa, care in acelasi timp sa fie usor de urmarit si care sa te prinda de la primele pagini si sa te arunce in jocul tronurilor, un joc periculos, in care, atunci cand intri, castigi sau mori. Autorul reuseste nu doar sa scrie o poveste buna, ci sa construiasca o lume, pe cat de periculoasa, pe atat de reala. Fiecare loc, fiecare cladire si fiecare Casa are propria istorie, propriile secrete si propriile planuri, iar firele povestii sunt impletite cu maiestrie, fiecare personaj avand propria poveste. Este uimitor sa vezi cum vietile unor personaje care pareau a nu avea legatura unele cu altele se intrepatrund, iar atunci cand crezi ca in sfarsit ai descurcat toate itele si ai descoperit adevarul, o noua plasa iti apare in fata schimband tot ceea ce credeai ca stii, facandu-te sa descoperi o noua versiune a intamplarilor sau o noua latura a unui personaj despre credeai ca stii totul.

Personajele sunt complexe si creeate cu talent, acestea fiind veridice, reale, capabile sa te faca sa ai sentimente contradictorii in privinta lor. Am indragit unele personaje de la inceput, inca din primele pagini in care au aparut, iar pe altele le-am urat si detestat inca din primele clipe. Alte personaje in schimb m-au facut sa am sentimente contradictorii in ceea ce le priveste, in unele momente   urandu-le, iar in altele fiindu-mi simpatice, uneori fiindu-mi mila de ele, iar alte ori amuzandu-ma.

Jon Snow a reusit sa devina rapid unul dintre personajele mele preferate, inca din clipa in care, prin vorbe intelepte, l-a convins pe tatal sau, Lordul Eddard, sa le dea o sansa la viata celor sase pui de lup stravechi. Pe parcursul romanului acesta a dovedit tarie de caracter, curaj, bunatate, onestitate, a dovedit ca este cu adevarat fiul lui Eddard Stark si a gasit in sine puterea de a-si iubi fratii vitregi, in ciuda comportamentului lui Lady Catelyn, care avea grija sa-i aminteasca cu fiecare ocazie ca el este doar un bastard.

La fel de draga mi-a fost si Printesa Daenerys, care, in ciuda vietii crude pe care a avut-o inca de la nastere, a reusit cumva sa gaseasca in ea taria de a merge inainte si a reusit sa gaseasca dragonul din ea, demonstrand ca este sange din sange de dragon de un milion de ori mai mult decat fratele ei, Viserys, care pe cat de crud era cu ea, pe atat de las era in fata mortii.

Lordul Eddard Stark mi-a fost simpatic, dovedind onestitate, curaj si loialitate pe tot parcursul romanului, dar, din pacate, el mai avea o calitate care pe taramurile din Westeros poate reprezenta un defect: era capabil de mila.

Un personaj care mi-a fost foarte simpatic este amuzantul Tyrion Lannister, numit si Pezevenghiul. In ciuda inaltimii sale si a defectelor din nastere, piticul a invatat sa rada sortii in fata si prin iscusinta vorbelor sa iasa din orice situatie si sa rada de moartea insasi. Replicile lui imi aduceau in permanenta zambetul pe buze, iar piticul a devenit unul dintre preferatii mei inca de la inceput, de cand l-a lovit pe nepotul sau, Printul Joffrey.

Dupa cum am spus si mai sus, unele personaje m-au facut sa le indragesc si sa fiu alaturi de ele pe tot parcursul romanului, insa altele m-au facut sa le detest permanent sau in cea mai mare parte a timpului. Printul Joffrey este unul dintre cele mai enervante si crude personaje intalnite, insasi ratiunea si logica parand a fugi de acesta. Prefacut si manipulator, lipsit de onoare, imatur si incapabil sa accepte o infrangere, micul print m-a facut sa imi doresc pe tot parcursul lecturii ca cineva sa-l loveasca cu ceva in cap sau sa moara “accidental” in timpul unor antrenamente. La fel de enervanta ca si Printul Joffrey mi s-a parut si Sansa, fiica lordului Stark. Desi era capabila sa invete pe dinafara replici pe care orice lady ar trebui sa le zica si momentele in care ar trebui sa le zica, aceasta nu parea sa fi mostenit nimic din inteligenta parintilor ei, inocenta ei parand in unele momente prostie pura. In privinta Sansei, nu pot decat sa fiu de acord cu vorbele spuse la manie ale surorii ei, Arya: dupa incidentul din padure, Sansa ar fi trebuit sa fie cea moarta.

Desi m-au enervat pe tot parcursul lecturii, nu am putut sa nu admir totusi talentul manipulator, viclenia si inteligenta celor doua femei: Regina Cersei si Lady Catlyn. Desi niciuna dintre ele nu mi-a placut si in unele momente speram sa se intalneasca si sa se ucida una pe alta, cele doua femei au demonstrat ca sunt inteligente si au taria de a face orice pentru a-si atinge scopurile.

As putea scrie sute de pagini despre acest volum al seriei, dar ma tem sa nu dezvalui anumite amanunte care sa strice bucuria lecturii, prin urmare ma voi opri aici. Daca ati citit cartea, as vrea sa stiu parerile voastre despre personaje, despre poveste, despre sentimentele pe care le-ati avut in timpul lecturii. Daca nu ati citit inca seria, va sfatuiesc sa o faceti cat mai curand deoarece sunt mai mult decat sigura ca, la fel ca si mine, va veti pierde prin Westeros si veti alege una sau mai multe Case pe care sa le sustineti in jocul tronurilor. Va veti indragosti de glumele lui Tyrion si veti alerga alaturi de Daenerys si al ei khalassar, veti pasi pe Zid, alaturi de Jon si Naluca si veti intra in Sala Tronului, printre supusi. Iar daca veti vrea sa va asezati pe Tronul de Fier, nu ignorati avertismentul Reginei Cersei: “Cand te joci de-a urzeala tronurilor, castigi sau mori. Nu exista cale de mijloc.”

Recenzie carte: "Carrie" de Stephen King

Dupa ce ultimul roman horror pe care l-am citit, “Piercing”, s-a dovedit o mare dezamagire am vrut sa citesc o carte de care sa fiu sigura ca nu voi fi dezamagita, prin urmare am ales romanul lui Stephen King, “Carrie”.

Cartea spune povestea tinerei Carrie, o fata diferita din mai multe puncte de vedere. Crescuta de o mama fanatica, care, in numele religiei se gandise chiar sa-si ucida fiica, lui Carrie ii este greu sa se poarte normal atunci cand se afla la scoala, motiv  pentru care este tinta rautatilor colegilor.

Neavand liniste nici acasa, nici la scoala, viata lui Carrie este un adevarat iad, fata incercand din rasputeri sa fie atat pe placul mamei ei, cat si pe cel al colegilor. Dar cand sortii pare sa i se faca mila de fata, iar aceasta descopera ca are puteri telekinetice, fiind capabila sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze lucruri, razbunarea lui Carrie ii va lovi pe toti cei care au ranit-o.

Povestea a fost prezentata intr-un mod interesant, intamplarile fiind insotite de articole din ziare sau reviste, de interviuri, de citate din carti si articole stiintifice, toate acestea oferind un plus de veridicitate romanului. Ritmul alert in care era prezentata actiunea a mentinut suspansul in timpul lecturii, facandu-ma sa vreau sa aflu cat mai repede intreaga poveste a lui Carrie.

Carrie a fost un personaj impresionant nu doar datorita puterilor ei, ci datorita intregii ei vieti. In ciuda comportamentului mamei ei, fata tinea la ea si incerca sa-i faca pe plac. Pana la evenimentele finale, de dupa bal, fata o infruntase pe mama ei doar pentru a incerca sa se integreze printre colegii de la scoala, dar acestia, in loc sa incerce sa o cunoasca pe ea, o considerau doar “fiica nebunei de White” si isi bateau joc de ea cu orice ocazie. Unul dintre citatele mele preferate despre Carrie este spus de catre Sue: 

“ […] Aceasta e fata pe care oamenii o tot numesc un monstru. Vreau sa va intre bine in minte lucrul asta. Fata ce se putea declara multumita cu o bere de radacini de zece centi, si un hamburger, dupa unicul ei dans la scoala, astfel ca momma sa nu-si faca griji… ” (pag.128, “Carrie” de Stephen King, editura Nemira). 

Personal, mi-a fost mila de Carrie si nu o pot condamna pentru ceea ce a facut dupa bal. Probabil daca ar fi avut macar o persoana care sa ii fie aproape de la inceput, care sa o inteleaga si sa o sustina, atunci finalul ar fi fost altfel atat pentru Carrie, cat si pentru ceilalti locuitori.

Billy si Chris au fost unele dintre cele mai detestabile personaje pe care le-am intalnit intr-o carte. Chris este exact genul de fata de bani gata, capabila sa joace perfect rolul de fetita dulce a lui taticu’ atunci cand vrea sa obtina ceva de la acesta. Billy este golanul dezaxat care se distreaza teorizand fiintele din jurul lui, nepasandu-i nici macar o clipa ca acestea au si ele suflet si sentimente.

Desi “Carrie” nu este un roman atat de inspaimantator incat sa te faca sa tremuri in timp ce-l citesti, este o carte scrisa cu talent, cu personaje bine construite, de care nu ai cum sa nu te atasezi. Chiar daca nu este cel mai inspaimantator roman al lui Stephen King, “Carrie” este o carte buna, care merita citita atat de fanii genului horror, cat si de cititorii care nu sunt atrasi de acest gen literar.

Recenzie carte: "Te iubesc" de Catherine Siguret

Stiti expresia “Afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul”? Pe cat de micuta si draguta parea cartea Catherinei Siguret, invesmantata       intr-o coperta roz si cu un titlu ce te indeamna sa zambesti, promitandu-ti o frumoasa poveste de dragoste, pe atat de enervanta mi s-a parut in timp ce o citeam.

Phillipe Musil este un scriitor faimos, seducator, capabil sa aiba orice femeie isi doreste, ocazie cu care isi schimba periodic partenerele.

Alice este o scriitoare anonima, singura, care inca nu si-a gasit marea iubire. Temandu-se de singuratate, aceasta prefera sa isi petreaca noptile alaturi de prieteni, de familie sau, de ce nu, cu cate un amant de-o noapte.

Atunci cand Alice il vede pe Phillipe la o conferinta se indragosteste de acesta. Fata incepe sa-i citeasca romanele si descopera ca toate o descriau pe ea, de la activitatile pe care le facea zilnic, la mobilierul din casa si la decoratiunile create de ea.

Cum o sa se sfarseasca oare o poveste inceputa simplu, printr-un e-mail care spunea doar  “Mi-ar placea sa va revad”?

Desi povestea in sine era draguta si poate, prezentata altfel ar fi fost una din acele carti care sa imi ramana in minte, personajele au fost atat de enervante, incat au distrus pentru mine intreg farmecul cartii. Desi din modul in care erau prezentati, cei doi indragostiti ar fi trebuit sa fie sustinuti si indragiti de catre toti cititorii, pe mine ma faceau sa imi dau ochii peste cap si sa ma minunez de prostia lor. Iubirea te poate face orb, surd si poate chiar te face sa o iei razna, dar cei doi indragostiti au abuzat prea mult de acest lucru …

Alice se teme atat de mult de singuratate incat prefera sa isi petreaca noptile alaturi de cate un barbat pe care, poate, tocmai l-a cunoscut. La urma urmelor, e muuuuult mai putin infricosator sa-ti petreci noaptea cu un strain decat singura. Nu am zis nimic pana aici, fiecare e liber sa faca ce doreste cu viata lui, asa ca Alice isi putea petrece noptile cum si cu cine vrea ea. Dupa ce il cunoaste pe Phillipe si se indragosteste de acesta, fata ii citeste cartile si descopera ca eroina din cartile acestuia nu doar ca are aceleasi activitati ca si ea si ii plac aceleasi lucruri ca si ei, ci si locuieste intr-o casa care arata exact ca a ei. Fara a-si pune macar o clipa problema ca poate scriitorul este un obsedat care o urmareste, ea se decide ca este femeia vietii lui, ca este iubita la care acesta viseaza, iar dragostea ei pentru autor devine o adevarata obsesie. La un moment dat, dupa ce scriitorul a plecat din oras fara sa o anunte, iar Alice vede intr-un ziar un articol despre acesta, alaturi de o poza cu el si o tanara studenta, fata face o adevarata depresie: nu mai vorbeste cu nimeni, refuza toate contractele care ii sunt oferite, aruncand la gunoi nu doar toata munca ei, ci si prietenii si familia. In plus, atunci cand observa ca Phillipe nu mai da nici un semn de viata, aceasta continua sa ii scrie regulat e-mail-uri si se apuca sa scrie si un roman dedicat iubirii lor. Despre modul in care se comporta cu familia si prietenii si fazele pe care le face acestora de Craciun si Revelion nu mai pomenesc, Alice a demonstrat destul de clar in ce parte inclina balanta atunci cand are de ales intre cei care i-au fost alaturi mereu si cel pentru care a facut o adevarata obsesie.

Phillipe pe de alta parte a reusit sa pastreze in mare parte din roman aparenta de om normal la cap. Asta, pana cand face si el la randul lui o obsesie pentru Alice, ajungand sa angajeze un detectiv care sa o urmareasca. La urma urmelor, ce modalitate mai buna de a-ti demonstra iubirea fata de o persoana poate exista decat aceea de a pune un detectiv pe urmele ei?

“Te iubesc” este un roman pe care nu-l pot recomanda decat romanticilor incurabili, care, vor putea poate sa treaca peste comportamentul celor doi si sa-l puna pe seama iubirii imense pe care si-o poarta, reusind astfel sa se bucure de lectura.