Recenzie carte: "Hollywoodul e ca un liceu de fite" de Zoey Dean

“Hollywoodul e ca un liceu de fite” intra in categoria romanelor usoare, relaxante, care iti aduc zambetul pe buze si te fac sa razi in timpul lecturii. Desi actiunea a fost simpla, usor predictibila si fara prea mult suspans, a fost destul de interesanta pentru a ma face sa nu vreau sa o las din mana.

Taylor Henning, o tanara de 24 de ani indragostita de lumea filmelor pare sa fi reusit in sfarsit sa obtina jobul viselor ei. Aceasta este angajata la Metronome, un important studio cinematografic, in functia de asistent secundar. Daca sefa ei, Iris, este o persoana draguta si corecta, colegii “compenseaza” si ii demonstreaza in scurt timp lui Taylor ca Hollywoodul este o jungla in care pestele cel mare il mananca pe cel mic.

Taylor invata in scurt timp ca daca vrea sa supravietuiasca la Hollywood si sa castige “lupta” impotriva asistentei principale a lui Iris, Kylie, trebuie sa se schimbe si sa joace rolul unei fete rele. Pentru a reusi acest lucru, Taylor ii cere ajutorul lui Quinn, fiica lui Iris, care ii explica ca Hollywoodul nu este nimic altceva decat un liceu de fite si accepta sa o ajute.

Dar poate Taylor sa joace rolul de fata rea fara a deveni intre timp cu adevarat o scorpie fara scrupule?

Povestea lui Taylor a fost draguta, iar Zoey Dean are un stil aparte de a prezenta lucrurile. Cu mult amuzament, autoarea prezinta o poveste despre cariera, despre cat de departe sunt dispuse unele persoane sa mearga pentru a obtine ceea ce vor, adesea “calcand pe cadavre” pentru a iesi la suprafata invingatoare.

Taylor mi-a fost simpatica la inceput, dar, la un moment dat, pe la mijlocul romanului imi daduse impresia ca se transformase intr-o scorpie mai mare chiar decat Kylie. Din punctul meu de vedere lucrurile s-au sfarsit intr-un mod mult prea roz pentru ea, dar intr-un fel, ma asteptam la acest lucru inca de cand am inceput sa citesc romanul.

Cele mai simpatice personaje mi-au fost Magnolia, care era pur si simplu adorabila datorita iubirii ei pentru caini, Iris, care, in ciuda functiei pe care o ocupa reusise sa ramana o persoana corecta si Julissa si Dana, ambele reusind sa ma faca sa zambesc prin entuziasmul lor.

Romanul lui Zoey Dean este o lectura relaxanta, usoara si amuzanta, pe care o recomand cu drag.

Recenzie carte: "Programatorul divin" de Robert J. Sawyer

Robert J. Sawyer a adus in discutie in romanul sau, “Programatorul divin”, o tema controversata, ce creeaza discutii si dezbateri chiar si in ziua de azi: existenta lui Dumnezeu, prezentata insa prin ochii stiintei. Daca Universul cu intreg continutul sau ar reprezenta un program care ruleaza de miliarde de ani, iar legile fizicii si constantele fundamentale ar reprezenta codul sursa, atunci nu ar fi logica si existenta unui programator? Mai mult de atat, privind Universul ca pe un program, care este output-ul acestuia, care este scopul programului? Existenta noastra, dar si a altor fiinte are un scop anume, are un sens, sau suntem doar niste variabile locale, auxiliare, folosite pentru un scop ce depaseste imaginatia? In plus, ce facem cu bug-urile, a caror aparitie este inevitabila intr-un astfel de proiect?

Tom Jericho, un paleontolog talentat ce lucreaza la Muzeul Regal Ontario din Toronto are surpriza vietii lui cand in fata muzeului aterizeaza un OZN, iar din el iese un extraterestru ce doreste sa vorbeasca cu un paleontolog. Extraterestra Hollas ii explica lui Tom ca atat pe planeta ei natala, cat si pe planeta unei alte rase de extraterestrii care ii insoteste au existat extinctii in masa ce coincid cu cele care au avut loc pe Pamant. Spre mirarea lui Tom, un ateist convins, extraterestrii sustin ca aceste evenimente sunt dovada existentei lui Dumnezeu, care a manipulat evolutia vietii pe toate aceste planete.

Mi-a placut romanul si modul in care autorul a adus in discutie teorii si ipoteze, desi, in prima jumatate a acestuia, sumedenia de informatii din diverse stiinte il facea sa para putin greoi. Autorul a strecurat totusi printre ipoteze si teorii si un fir narativ, oferindu-ne sansa de a citi si despre viata de familie a lui Tom, dar si despre lupta acestuia cu o boala necrutatoare: cancerul. Atacurile extremistilor, aparitia supernovei, dar si calatoria de la final aduc si ele un plus actiunii romanului, dar tema principala ramane totusi existenta lui Dumnezeu.

Am apreciat la romanul lui Robert J. Sawyer faptul ca a reusit sa prezinte ipotezele existentei lui Dumnezeu si sa dezbata existenta acestuia atat din punctul de vedere al extraterestrei Hollas, convinsa de existenta divinitatii, cat si din punctul de vedere al lui Tom, care era convins ca acesta nu exista.

Singurele lucruri pe care le-as putea reprosa romanului sunt reactiile oamenilor la venirea extraterestrilor pe Pamant, care mie, personal, mi s-au parut false si nerealiste si limbajul folosit, care mi se parea uneori obositor si greoi, continand termeni din fizica, biologie, chimie, astronomie, etc.

Romanul lui Robert J. Sawyer aduce in discutie pe langa tema principala, existenta lui Dumnezeu, probleme de moralitate si etica, iar finalul acestuia este interesant, oferind raspunsuri la anumite intrebari dar lasand totodata loc si pentru noi ipoteze.

Desi la inceput poate parea greoi si chiar usor plictisitor, in special pentru cititorii care prefera romanele pline de actiune, romanul dovedeste pe parcurs ca merita citit, motiv pentru care il recomand cu incredere.

Recenzie film: Aquamarine

Desi am fost dezamagita de carte, atunci cand am aflat ca a fost facut un film pe baza romanului “Aquamarine” curiozitatea m-a impins sa-l urmaresc. Si ma bucur ca am facut acest lucru deoarece acesta a fost unul din acele putine cazuri in care filmul mi s-a parut mai reusit decat cartea. Povestea este putin diferita decat cea din roman, dar modificarile aduse au oferit un plus de suspans si de actiune intregii intamplari.

Claire (Emma Roberts) si Hailey (JoJo) sunt doua fete de 13 ani care isi petrec ultima vara impreuna. Spre supararea lor, Hailey trebuie sa se mute in scurt timp din cauza serviciului mamei sale, un talentat biolog marin. Cele doua fete isi petrec zilele ramase impreuna, bucurandu-se de plaja, dar, mai ales, admirandu-l pe baiatul viselor lor, salvamarul Raymond (Jake McDorman).

Dar cand o furtuna puternica aduce in viata fetelor o fiinta speciala, o frumoasa sirena pe nume Aquamarine (Sara Paxton), acestea descopera ca nu sunt singurele adolescente care se cearta cu parintii. Aquamarine a venit in lumea lor pentru a-i demonstra tatalui ei ca dragostea exista cu adevarat si pentru a scapa astfel de o nunta aranjata pe care nu si-o doreste. Avand la dispozitie doar trei zile pentru a demonstra ca dragostea exista, Aquamarine le cere ajutorul fetelor, dar cand acestea isi dau seama ca cel pe care sirena vrea sa-l faca sa se indragosteasca de ea este nimeni altul decat Raymond, o vor ajuta ele?

Actiunea, chiar daca nu a fost plina de suspans, a reusit sa ma faca sa fiu atenta pe tot parcursul filmului. Momentele amuzante nu au lipsit, iar unele scene m-au facut sa rad cu lacrimi. M-am bucurat sa vad ca in film regizorii i-au oferit lui Aquamarine sansa de a avea picioare in anumite conditii: doar pe timpul zilei si doar atat timp cat acestea sunt uscate.  Aceasta situatie a dus la creearea unor momente amuzante, precum scenele in care, la apusul soarelui, Aquamarine fugea disperata de la intalnire, lasandu-si partenerul nedumerit.

Spre deosebire de carte, unde persoanjele mi s-au parut sterse si enervante in acelasi timp, in film Claire, Hailey si Aquamarine mi s-au parut simpatice si amuzante si cel mai important, complexe. Personajele au avut fiecare o personalitate proprie, o poveste si un comportament rational si logic, schimbarile de personalitate avand loc treptat si intr-un mod plauzibil. Un plus de viata a fost dat personajelor si de catre actori, care si-au interpretat cu talent rolurile, in special Sara Paxton, in rolul sirenei Aquamarine.

Desi “Aquamarine” nu este genul de film care sa-ti ramana in minte pentru mult timp, este destul de reusit pentru a te tine “cu ochii in ecran” pe durata vizionarii si pentru a-ti lasa un zambet pe buze la sfarsitul acesteia.

Recenzie carte: "Aquamarine" de Alice Hoffman

In urma cu cativa ani, unul dintre serialele mele preferate era “H2O – Just add water”, povestea sirenelor facandu-ma sa urmaresc fiecare episod cu placere. Atunci cand am observat romanul “Aquamarine” scris de Alice Hoffman mi-am amintit de serial, dar si de povestioarele pe care le citeam in copilarie, iar cum rezumatul cartii parea interesant am decis sa o citesc. Poate de vina este varsta, sau poate am avut eu asteptari mult prea mari de la aceasta carte, cert este ca am fost total dezamagita.

Cartea prezinta povestea a doua bune prietene, Hailey si Claire care doresc sa se bucure cat de mult posibil de ultima lor vacanta impreuna, deoarece Claire urmeaza sa se mute. In urma unei furtuni, cele doua fete descopera o fiinta misterioasa, o sirena pe nume Aquamarine. Cele doua prietene isi dau seama ca daca sirena nu ajunge cat mai curand acasa, in apa sarata a marii, aceasta o sa moara. Dar cand Aquamarine se indragosteste de Raymond, lucrurile se complica din ce in ce mai mult …

Actiunea din roman mi s-a parut grabita, nerealistica si prezentata intr-un mod pueril si in acelasi timp plictisitor. Povestea a fost plina de elemente ce nu aveau sens si aici nu ma refer la elementele fantasy, precum existenta lui Aquamarine. Desi ideea in sine era draguta, iar povestea avea potential, actiunea a fost prezentata atat de prost si avea atat de multe lipsuri  incat pur si simplu  m-am plictisit in timp ce am citit cartea.

Nerealistice si false mi s-au parut si personajele si reactiile acestora. Claire si Hailey au fost niste personaje plate, niste stereotipuri fara adancime cu reactii fara sens. Raymond, care avea potentialul de a juca un rol important in poveste mi–a dat impresia ca apare in carte doar ca sa fie in ea si Aquamarine sa aiba de cine sa se indragosteasca.

La fel cum am spus si la inceputul recenziei, cartea in sine m-a dezamagit, dar probabil acest lucru se datoreaza si varstei. Nu voi recomanda cartea decat copiilor sub 9-10 ani sau poate celor care vor  sa-si aminteasca de povestioarele scurte pe care le citeau in copilarie.

Recenzie film: Frozen - Regatul de gheata

Tocmai am vazut filmul “Frozen” si pot spune ca acesta reuseste sa pastreze in totalitate magia filmelor cu care ne-a obisnuit Disney. Bazat pe povestea lui Hans Christian Andersen, “Craiasa zapezii”, filmul ne invita sa urmarim impreuna cu familia o poveste despre importanta acceptarii lucrurilor care te fac diferit si a propriilor puteri, indiferent cat de inspaimantatoare,  ciudate si magice pot parea, despre faptul ca trebuie sa iti invingi fricile, dar mai ales, despre puterea familiei si legaturile puternice dintre membrii acesteia.

In copilarie, cele doua printese ale regatului Arendelle, Elsa si Anna erau cele mai bune prietene, bucurandu-se de fiecare clipa petrecuta impreuna. Intr-o noapte, in timp ce cele doua se jucau folosind magia Elsei asupra ghetii, din neatentie are loc un accident, iar Anna este ranita de vraja surorii sale. Pentru a o salva, parintii celor doua fete cer ajutorul regelui trolilor, care reuseste sa-i salveze viata Annei. Pentru siguranta celor doua, acesta decide sa-i stearga Annei amintirile despre magie si despre puterea Elsei, iar parintii fetelor, dorind sa o protejeze pe Elsa, decid sa izoleze castelul de restul poporului pana cand aceasta o sa invete   sa-si controleze puterile. Speriata de ceea ce poate face si temandu-se sa nu-i raneasca pe cei din jurul ei, Elsa devine din ce in ce mai singuratica, tinandu-i la distanta pe toti cei din jurul ei, inclusiv pe Anna.

Anii trec, iar cele doua fete cresc in singuratatea propriului castel alaturi de parintii lor. Spre tristetea Annei, Elsa isi petrecea majoritatea timpului in propria camera, cu usa inchisa, cat mai departe de sora ei, sperand astfel sa o protejeze. Durerea celor doua fete creste in momentul in care afla ca parintii lor au murit in timpul unei furtuni, in timp ce se aflau pe o corabie. Dupa trei ani, Elsa ajunge la varsta majoratului si urmeaza sa fie incoronata ca regina a Regatului Arendelle. Spre disperarea Elsei si spre fericirea Annei, in ziua incoronarii portile castelului se vor deschide, iar palatul o sa fie plin de lume. Pe cat de mult se bucura Anna ca va avea ocazia sa cunoasca oameni noi, pe atat de mult se temea Elsa ca o sa piarda controlul asupra propriilor puteri si toata lumea o sa afle despre magia ei.

In timpul incoronarii lucrurile nu merg in totalitate asa cum trebuie, iar magia Elsei este dezvaluita, ingrozindu-i pe cei din jurul ei. Speriata, Elsa fuge cat mai departe de regatul Arendelle, fara sa-si dea seama ca a lasat in urma ei o iarna vesnica ce ameninta sa ii ucida pe toti locuitorii tinutului.

Anna pleaca pe urmele surorii ei sperand ca impreuna vor putea rezolva totul, atat in privinta iernii vesnice ce ameninta Arendelle, cat si in privinta propriei  lor relatii. Pe drum, Anna il intalneste pe Kristoff si pe renul acestuia, Sven, dar si un simpatic om de zapada construit de Elsa, Olaf.

Filmul a fost plin de actiune, suspans si intorsaturi de situatie si a imbinat cu maiestrie momentele in care nu te puteai opri din ras cu cele in care nu puteai sa nu versi cateva lacrimi. Fiind un film Disney, era logic ca totul avea sa se termine cu bine, dar modul in care povestea a avut un sfarsit fericit a fost usor neasteptat si diferit de situatiile clasice, lucru pe care l-am apreciat in mod deosebit.

Personajele au fost complexe si bine construite, reusind sa te faca sa le indragesti inca din primele minute. Personajul meu preferat a fost cu siguranta Elsa, aceasta dovedind in fiecare minut al filmului inima de aur ce se ascunde in spatele atitudinii de regina de gheata. Iubirea pentru cei din jur, in special pentru sora ei, Anna, si dorinta de a o tine pe aceasta in siguranta, au facut-o pe Elsa sa faca numeroase sacrificii, sa se inchida in ea si sa construiasca un zid de gheata in jurul ei pentru a-i tine pe toti la distanta. Teama si stresul de a nu-i rani pe cei din jur o faceau pe Elsa sa-i fie din ce in ce mai greu sa-si controleze puterile, intrand astfel intr-un cerc vicios din care fata nu stia cum sa iasa. In momentul in care Elsa fuge in munti, unde este singura si nu are in jurul ei persoane pe care sa riste sa le raneasca, Elsa se elibereaza de proprile temeri si dovedeste cat de frumoasa este puterea ei, construind un castel de gheata de o frumuste atat de pura incat, pentru a-l cita pe Kristoff,  “te face sa plangi”.

Melodiile din film au fost toate bine realizate, preferata mea fiind “Let it go”. Desi versiunea originala din film a fost frumoasa, mult mai mult imi plac versiunea cantata de Demi Lovato si versiunea cantata de Martina Stoessel, ambele reusind sa surprinda magia filmului.

“Frozen” este un film perfect pentru aceasta perioada a anului, prin urmare nu pot decat sa va sfatuiesc sa ii luati langa voi pe toti membrii familiei, sa va asezati in fata ecranelor si sa pasiti in regatul magic Arendelle.

Noutati la editura Leda

35 de fete. O singura coroana. O competitie unica.

Intr-o lume determinata de castele sociale dintr-un viitor distopic, pentru treizeci si cinci de fete alegerea viitoarei mirese a printului Maxon reprezinta o sansa unica, posibilitatea de a scapa de viata care le-a fost sortita inca de la nastere, de a patrunde intr-o lume a rochiilor elegante si a bijuteriilor fabuloase, de a locui     intr-un palat si de a se lupta pentru inima chipesului mostenitor al tronului. Dar pentru America Singer, alegerea ei in competitie se dovedeste un adevarat cosmar, in ciuda a ceea ce i-ar putea oferi aceasta pozitie – glamour, bogatie si putere. Caci, pentru ea, Alegerea inseamna sa renunte la dragostea tainica pentru Aspen, un baiat dintr-o casta inferioara, sa-si paraseasca familia pentru a participa la o lupta acerba pentru o coroana pe care nu si-o doreste si sa locuiasca intr-un palat amenintat necontenit de atacuri violente ale rebelilor.

Dar din momentul in care intra in competitie - cu toate ingredientele acesteia: prietenii, gelozii si, inevitabil, acte de sabotaj - si il cunoaste pe Maxon, America incepe sa fie sfasiata intre iubirea ei pentru Aspen si atractia tot mai mare pe care o simte pentru print.

Incet-incet, ajunge sa puna sub semnul indoielii toate planurile pe care si le facuse si  isi da seama ca s-ar putea ca viata la care visase mereu sa nu fie nici pe departe la fel de minunata ca viitorul la care nici nu indraznise sa se gandeasca.

"Un roman in care reality show-ul isi da intalnire cu un basm-distopie. Incantator, captivant si plin de doza potrivita de pasiune!" - Kiersten White

"O poveste captivanta ... Iubitorii cartilor de dragoste vor fi fascinati de unviersul acestei tari cu o istorie alternativa si isi vor dori sa fie deja publicat romanul urmator al acestei serii pline de glamour." - School Library Journal

"Romanul de debut al lui Cass se citeste pe nerasuflate si e mai putin dur decat Jocurile Foamei. Iar actiunea alerta ii face pe cititori sa astepte cu sufletul la gura continuarea." - Booklist

Sursa


Pentru precomanda click aici!

Recenzie film: Thor: The Dark World - Thor 2: Intunericul

Cum primul film care il are ca protagonist pe Thor mi-a placut, nu puteam sa ratez continuarea acestuia, “Thor: The Dark World – Thor 2: Intunericul”. Filmul mi s-a parut mai reusit decat primul, avand mai multa actiune, suspans, momente amuzante, dar si intorsaturi de situatie la care nu te asteptai.

Actiunea din “Thor 2” are loc, din punct de vedere cronologic, dupa cea din “Thor” si din “The Avengers”.

Dupa intamplarile din cele doua filme mai sus mentionate, Thor este un om diferit, mult mai matur si nu atat de insetat de sange si copilaros precum era in “Thor”.  In timpul zilei eroul nostru lupta pentru a aduce pacea in Cele Noua Regate, dar noaptea, acesta vegheaza asupra iubirii lui aflate pe Pamant, Jane Foster.

Dar cand un rau antic, reprezentat de Malekith si elfii lui intunecati reapare, Thor trebuie sa porneasca intr-o lupta pe care nu-si permite sa o piarda, lupta in care o sa aiba nevoie de ajutor nu doar de la prietenii sai loiali, ci si de la fratele sau, Loki, aflat in inchisoarea Asgardului.

Actiunea filmului mi s-a parut interesanta, dar, mai mult decat scenariul, mi-a placut modul in care au fost construite si prezentate personajele. Din punctul meu de vedere, Loki ramane in continuare cel mai complex personaj (si personajul meu preferat din serie, de altfel), iar “Thor 2” ne ofera sansa sa vedem si o alta latura a sa. Tom Hiddleston interpreteaza perfect rolul lui Loki, atat in momentele de vulnerabilitate ale acestuia, cat si in cele in care sarmul si replicile personajului iti aduc zambetul pe buze. Momentele dintre Thor si fratele sau in timpul incercarii lor de a lucra impreuna au fost amuzante, iar la unele replici si scene ale lui Loki am ras cu lacrimi.

Desi in primul film personajul interpretat de Natalie Portman, Jane, mi-a placut, in acesta am fost dezamagita de ea. Desi se presupunea ca Jane este o femeie inteligenta, mie mi s-a parut ca s-a comportat stupid in anumite scene, in special cele de la inceputul filmului. Cat despre relatia ei cu Thor, in continuare consider ca Sif era mult mai potrivita pentru acesta.

Un alt element care mi-a placut la film a fost reprezentat de scenele de lupta, care mi s-au parut bine regizate, efectele folosite fiind spectaculoase.

Mie, personal, mi-a placut filmul si-l recomand cu drag, iar daca mergeti sa-l vedeti, ramaneti in sala pana la final pentru a vedea si scena de dupa generic, care promite un al treilea film cu Thor, dar si un dusman nou.