Recenzie carte: "Erebos - Jocul razbunarii" de Ursula Poznanski

Jocurile MMORPG (Massively multiplayer online role-playing game) au reprezentat si reprezinta in continuare un punct de atractie in industria jocurilor, acestea oferind utilizatorului posibilitatea de a creea un caracter, un avatar prin intermediul caruia sa paseasca intr-o lume virtuala in care jucatorul nu doar ca primeste misiuni pentru a trece la un nivel nou si pentru a-si spori puterile, dar poate si interactiona cu alti jucatori, alaturi de care poate indeplini misiuni, invinge monstrii, pe scurt, alaturi de care se poate bucura de toate elementele puse la dispozitie de lumea virtuala in care se afla.

Dar cum ar fii ca misiunile pe care le primesti in joc sa trebuiasca sa fie rezolvate in viata reala? Si ca si cum acesta nu ar fii singurul lucru ciudat, jocul are reguli foarte stricte si pare sa cunoasca toate secretele jucatorului, in unele momente dand impresia ca traieste, ca este o fiinta vie care comunica cu jucatorul.

In scoala la care studiaza Nick Dunmore un CD misterios incepe sa se plimbe din mana in mana printre elevi. Toti cei care il accepta incep sa aiba un comportament straniu, lucrurile care alta data ii atrageau incepand sa li se para neinteresante, singurul lucru de care le mai pasa ramanand misteriosul joc Erebos primit prin intermediul CD-ului. Curiozitatea il impinge pe Nick sa accepte si el CD-ul, dar are surpriza de a descoperi ca jocul vine la pachet cu un set strict de reguli: jucatorul are o singura sansa de a juca Erebos, nu are voie sa vorbeasca cu nimeni despre joc, iar atunci cand se joaca trebuie sa fie singur in camera.

Daca la inceput Nick este sceptic in privinta jocului, dupa ce il creeaza pe Sarius, avatarul sau si incepe sa exploreze taramul lui Erebos, este prins in vraja acestuia ca si toti ceilalti jucatori. Dar cand una dintre misiunile lui Nick presupune uciderea unei persoane nu in lumea virtuala, ci in cea reala, acesta trebuie sa decida ce e mai important: sa ramana in joc sau sa sa aiba constiinta impacata.

Fana a jocurilor MMORPG, inca de cand am citit ca urmeaza sa apara la editura Rao romanul “Erebos – Jocul razbunarii” am stiut ca trebuie sa citesc aceasta carte. Acum, dupa ce am inchis romanul, sunt multumita de decizia luata atunci deoarece povestea Ursulei Poznanski imbina cu maiestrie virtualul cu realul, atat realitatea vazuta prin ochii lui Nick, cat si cea vazuta prin intermediul lui Sarius fiind fascinante si prezentate cu mult talent.

Am apreciat in  mod deosebit si partea psihologica a romanului in care vedem cum jocul ii manipuleaza atat de bine pe tineri, incat ii face sa nu mai fie ei insisi. Pentru a ramane in joc, pentru un nivel in plus, vraji mai puternice sau niste iteme mai bune acestia sunt capabili sa faca lucruri la care altfel nici nu s-ar fi gandit ( de exemplu, sa acuze o persoana nevinovata de viol sau sa dea telefoane de amenintare). Modul in care jocul se folosea de vietile lor, de dorintele, dar si de secretele lor era diabolic de inteligent, facandu-ma pe tot parcursul lecturii sa spun ca cel care a creeat Erebos era un geniu.

Finalul romanului mi s-a parut bine construit, acesta oferindu-ne ultimele piese pentru completarea       puzzle-ului reprezentat de misteriosul joc Erebos. Ciocnirile dintre realitate si virtual din ultimele capitole au fost descrise cu mult talent, una dintre scenele mele preferate fiind cea legata de Adrian.

Personajele romanului au fost complexe si realiste, iar schimbarile lor au fost bine construite, neparand nici macar o clipa ireale. Personajele mele preferate din acest roman au fost Adrian si Emily, fiecare dintre ele fiind unic prin modul in care a fost creeat. Mi-a placut sa descopar povestea lui Adrian pe parcursul lecturii si sa vad ca unele dintre banuielile mele s-au adeverit.

Recomand romanul tuturor cititorilor, indiferent daca acestia sunt sau nu atrasi de lumea jocurilor pe calculator, deoarece cartea cu siguranta o sa-i prinda in vraja ei la fel de repede pe cat Erebos ii prindea pe tineri in ghearele lumii virtuale.

Recenzie carte: "Fete stralucitoare" de Lauren Beukes

Prima data cand am auzit de romanul “Fete stralucitoare” am fost atrasa de ideea calatoriilor in timp, de existenta unui criminal ce nu poate fi gasit, dar si a unei victime care decide sa porneasca in cautarea criminalului. Romanul nu m-a dezamagit si s-a dovedit a fi o lectura intunecata, originala, care imbina cu maiestrie cruda realitate cu fictiunea.

Harper Curtis este un om violent care nu a stiut niciodata sa empatizeze cu cei din jur. Atunci cand gaseste Casa si descopera ca prin intermediul acesteia poate calatori in timp, Harper face ceea ce stie cel mai bine: ucide. Inconjurat de secretele intunecate ale Casei, barbatul incepe sa le vaneze pe “fetele stralucitoare” pentru ca, la momentul potrivit, sa le poata ucide.

Dar cand Kirby Mazrachi, datorita catelului acesteia, Tokyo, reuseste sa supravietuiasca atacului lui Harper, regulile jocului se schimba, iar prada devine vanator si vanatorul vanat.

Mi-a placut modul in care a fost construita povestea, in special pentru ca, desi stii inca de la prima pagina cine este criminalul, suspansul continua sa existe in roman. Faptul ca de la un capitol la altul se sare nu doar de la un personaj la altul, ci au loc si diverse salturi in timp mi s-a parut un element interesant al romanului, in special pentru ca iti oferea sansa de a face singur legaturi, de a vedea cum un element sau un personaj caruia poate nu i-ai dat prea multa atentie capata mai apoi un rol important si iti ofera sansa de a vedea cum piesele puzzle-ului se aseaza la locul lor, oferindu-ti o imagine realista a unui criminal bolnav mintal si a victimelor acestuia.

Harper este unul dintre putinele personaje care m-au facut sa le urasc inca de la prima pagina in care apar, iar pe masura ce citeam romanul il detestam din ce in ce mai mult. In timpul lecturii imi doream sa faca o greseala, sa pateasca ceva, orice, care sa-l faca sa sufere, sa treaca prin ceea ce au trecut toate fiintele pe care le-a ranit si sa plateasca pentru crimele comise.

Desi mi-a provocat in unele momente mila, Kirby nu a reusit sa ma impresioneze ca si personaj. In ciuda faptului ca mi-a fost simpatica si i-am apreciat curajul si perseverenta, mi s-a parut ca personajul ei nu este destul de complex. Asta nu m-a oprit insa din a empatiza cu ea si din a-mi dori ca ea sa aiba puterea de a-l face pe Harper sa plateasca pentru faptele sale.

Finalul romanului, desi inchide cercul intamplarilor, m-a lasat cu numeroase intrebari si m-a facut sa am senzatia ca parca lipseste ceva, inca un capitol sau poate un epilog. Acest lucru nu a facut insa ca romanul sa scada in ochii mei, “Fete stralucitoare” ramanand un thriller intunecat si captivant, pe care il recomand tuturor fanilor genului.

Noutati la editura Leda

Editura Leda ne aduce cel de-al doilea volum din seria “Cand esti vrajitoare … “ de Carolyn MacCullough, romanul "Ramai vesnic vrajitoare".

„ … Aveam in fata mea o alegere …  O alegere la care se fac aluzii vagi in cartea familiei. O alegere care va implini profetia facuta de bunica acum multi ani. Sau care imi va distruge familia pentru totdeauna.”

Profetia bunicii sale a bantuit-o pe Tamsin toata viata. Profetia care spunea ca va fi cea mai puternica vrajitoare pe care a cunoscut-o vreaodata familia Greene, un adevarat far calauzitor pentru toti ceilalti.

O a doua profetie avea s-o avertizeze ca va trebui sa ia, la un moment dat, o hotarare de o importanta cruciala, una care i-ar putea distruge pe toti pe vecie.

Iar cand descopera ca vechiul ei dusman, Alistair Knight, s-a intors in timp, in New York-ul epocii victoriene, pentru a-i nimici familia, Tamsin e silita sa il urmeze in trecut. In curand, se trezeste angajata ca fata in casa in sinistrul palat al familiei Knight, unde va descoperi un adevar infernal: vrajitorii acestei familii sacrifica fecioare si copilasi nevinovati carora le beau sangele pentru a-si spori, astfel, Talentele.

Tamsin va trebui sa lupte din raspunteri nu doar pentru a ramane in viata, ci si pentru a se asigura ca familia ei nu va fi spulberata de pe fata pamantului o data pentru totdeauna.

Pentru precomanda click aici!

Sursa

Recenzie carte: "Jocul" de Anders De La Motte

Probabil cu totii am jucat macar o data in viata un joc pe calculator. Pentru a ne relaxa, pentru a ne distra sau poate pentru ca ne plictiseam, cu totii ne-am pierdut macar pentru cateva minute in lumea virtuala a unui joc, concentrandu-ne asupra misiunilor pe care le aveam de facut, asupra dusmanilor virtuali cu care ne luptam sau asupra strategiilor pe care trebuia sa le abordam pentru a iesi invingatori. Dar cum se schimba regulile jocului atunci cand acesta este jucat in viata reala? Accepti sa-l joci? Si mai ales, cat de departe esti dispus sa mergi pentru a indeplini o misiune si a obtine un scor bun?

Viata lui Henrik HP Petterson, un escroc marunt, egocentrist si fara un scop clar in viata se schimba radical in momentul in care gaseste in tren un telefon mobil prin intermediul caruia este invitat sa joace un Joc. Daca la inceput misiunile primite pareau mai mult niste farse pe care HP trebuia sa le faca unor necunoscuti, cu timpul acestea devin din ce in ce mai riscante, iar HP se trezeste prins in mijlocul unor situatii periculoase din care nu este foarte sigur cum poate sa iasa.

Pe de alta parte, Rebecca Normen are o cariera promitatoare in cadrul Serviciilor Secrete Suedeze, iar viata ei pare a fii in sfarsit plina de lumina. Din pacate pentru Rebecca, trecutul nu vrea sa o lase sa se bucure de viata, acesta continuand sa o bantuie prin intermediul unor bilete anonime gasite de aceasta in dulapul ei.

Dar cand Jocul face ca lumile celor doi sa se intersecteze, lucrurile se schimba atat pentru HP, cat si pentru Rebecca, iar vietile lor nu vor mai fii niciodata ca inainte.

Povestea a fost interesanta si m-a prins inca de la primele capitole, iar intreaga teorie a conspiratiei din spatele Jocului mi s-a parut bine construita. Romanul a avut cateva intorsaturi de situatie interesante, in special in ceea ce-l priveste pe unul dintre personajele cele mai simpatice mie din roman, intorsaturi care m-au facut curioasa cu privire la ce urmeaza sa se mai intample.

Desi povestea este interesanta, am fost putin dezamagita de personaje, acestea nefiind atat de complexe pe cat as fi vrut, iar, in unele momente, parand pur si simplu stupide.

HP este genul de personaj pe care, oricat incerc sa-l privesc cu alti ochi si oricate evenimente lacrimogene din trecutul lui ies la iveala in timpul lecturii, nu pot sa-l suport. Daca in unele momente imi era putin, defapt foarte putin simpatic, in altele parca vroiam ca un alt Jucator sa-l calce cu masina. De doua ori!

Rebecca pe de alta parte mi s-a parut mai agreabila ca personaj si chiar a reusit sa-mi fie simpatica, asta in ciuda faptului ca in unele momente mi se parea prostuta.

Totusi, alte personaje din roman au reusit sa imi atraga atentia asupra lor, unul dintre acestea fiind Faruk. Desi acesta nu a parut a juca un rol foarte important pe parcursul romanului, modul in care a fost construit si prezentat mi-a atras atentia. In plus, finalul romanului ma face sa cred ca in urmatorul volum o sa joace un rol mult mai important.

Romanul “Jocul” a fost o lectura interesanta, care a reusit sa ma prinda de la primele capitole si sa ma provoace sa ma alatur Jocului alaturi de HP, Rebecca si celelalte personaje, motiv pentru care astept cu nerabdare aparitia celui de-al doilea volum al seriei. 

Recenzie carte: "Hollywoodul e ca un liceu de fite" de Zoey Dean

“Hollywoodul e ca un liceu de fite” intra in categoria romanelor usoare, relaxante, care iti aduc zambetul pe buze si te fac sa razi in timpul lecturii. Desi actiunea a fost simpla, usor predictibila si fara prea mult suspans, a fost destul de interesanta pentru a ma face sa nu vreau sa o las din mana.

Taylor Henning, o tanara de 24 de ani indragostita de lumea filmelor pare sa fi reusit in sfarsit sa obtina jobul viselor ei. Aceasta este angajata la Metronome, un important studio cinematografic, in functia de asistent secundar. Daca sefa ei, Iris, este o persoana draguta si corecta, colegii “compenseaza” si ii demonstreaza in scurt timp lui Taylor ca Hollywoodul este o jungla in care pestele cel mare il mananca pe cel mic.

Taylor invata in scurt timp ca daca vrea sa supravietuiasca la Hollywood si sa castige “lupta” impotriva asistentei principale a lui Iris, Kylie, trebuie sa se schimbe si sa joace rolul unei fete rele. Pentru a reusi acest lucru, Taylor ii cere ajutorul lui Quinn, fiica lui Iris, care ii explica ca Hollywoodul nu este nimic altceva decat un liceu de fite si accepta sa o ajute.

Dar poate Taylor sa joace rolul de fata rea fara a deveni intre timp cu adevarat o scorpie fara scrupule?

Povestea lui Taylor a fost draguta, iar Zoey Dean are un stil aparte de a prezenta lucrurile. Cu mult amuzament, autoarea prezinta o poveste despre cariera, despre cat de departe sunt dispuse unele persoane sa mearga pentru a obtine ceea ce vor, adesea “calcand pe cadavre” pentru a iesi la suprafata invingatoare.

Taylor mi-a fost simpatica la inceput, dar, la un moment dat, pe la mijlocul romanului imi daduse impresia ca se transformase intr-o scorpie mai mare chiar decat Kylie. Din punctul meu de vedere lucrurile s-au sfarsit intr-un mod mult prea roz pentru ea, dar intr-un fel, ma asteptam la acest lucru inca de cand am inceput sa citesc romanul.

Cele mai simpatice personaje mi-au fost Magnolia, care era pur si simplu adorabila datorita iubirii ei pentru caini, Iris, care, in ciuda functiei pe care o ocupa reusise sa ramana o persoana corecta si Julissa si Dana, ambele reusind sa ma faca sa zambesc prin entuziasmul lor.

Romanul lui Zoey Dean este o lectura relaxanta, usoara si amuzanta, pe care o recomand cu drag.

Recenzie carte: "Programatorul divin" de Robert J. Sawyer

Robert J. Sawyer a adus in discutie in romanul sau, “Programatorul divin”, o tema controversata, ce creeaza discutii si dezbateri chiar si in ziua de azi: existenta lui Dumnezeu, prezentata insa prin ochii stiintei. Daca Universul cu intreg continutul sau ar reprezenta un program care ruleaza de miliarde de ani, iar legile fizicii si constantele fundamentale ar reprezenta codul sursa, atunci nu ar fi logica si existenta unui programator? Mai mult de atat, privind Universul ca pe un program, care este output-ul acestuia, care este scopul programului? Existenta noastra, dar si a altor fiinte are un scop anume, are un sens, sau suntem doar niste variabile locale, auxiliare, folosite pentru un scop ce depaseste imaginatia? In plus, ce facem cu bug-urile, a caror aparitie este inevitabila intr-un astfel de proiect?

Tom Jericho, un paleontolog talentat ce lucreaza la Muzeul Regal Ontario din Toronto are surpriza vietii lui cand in fata muzeului aterizeaza un OZN, iar din el iese un extraterestru ce doreste sa vorbeasca cu un paleontolog. Extraterestra Hollas ii explica lui Tom ca atat pe planeta ei natala, cat si pe planeta unei alte rase de extraterestrii care ii insoteste au existat extinctii in masa ce coincid cu cele care au avut loc pe Pamant. Spre mirarea lui Tom, un ateist convins, extraterestrii sustin ca aceste evenimente sunt dovada existentei lui Dumnezeu, care a manipulat evolutia vietii pe toate aceste planete.

Mi-a placut romanul si modul in care autorul a adus in discutie teorii si ipoteze, desi, in prima jumatate a acestuia, sumedenia de informatii din diverse stiinte il facea sa para putin greoi. Autorul a strecurat totusi printre ipoteze si teorii si un fir narativ, oferindu-ne sansa de a citi si despre viata de familie a lui Tom, dar si despre lupta acestuia cu o boala necrutatoare: cancerul. Atacurile extremistilor, aparitia supernovei, dar si calatoria de la final aduc si ele un plus actiunii romanului, dar tema principala ramane totusi existenta lui Dumnezeu.

Am apreciat la romanul lui Robert J. Sawyer faptul ca a reusit sa prezinte ipotezele existentei lui Dumnezeu si sa dezbata existenta acestuia atat din punctul de vedere al extraterestrei Hollas, convinsa de existenta divinitatii, cat si din punctul de vedere al lui Tom, care era convins ca acesta nu exista.

Singurele lucruri pe care le-as putea reprosa romanului sunt reactiile oamenilor la venirea extraterestrilor pe Pamant, care mie, personal, mi s-au parut false si nerealiste si limbajul folosit, care mi se parea uneori obositor si greoi, continand termeni din fizica, biologie, chimie, astronomie, etc.

Romanul lui Robert J. Sawyer aduce in discutie pe langa tema principala, existenta lui Dumnezeu, probleme de moralitate si etica, iar finalul acestuia este interesant, oferind raspunsuri la anumite intrebari dar lasand totodata loc si pentru noi ipoteze.

Desi la inceput poate parea greoi si chiar usor plictisitor, in special pentru cititorii care prefera romanele pline de actiune, romanul dovedeste pe parcurs ca merita citit, motiv pentru care il recomand cu incredere.

Recenzie film: Aquamarine

Desi am fost dezamagita de carte, atunci cand am aflat ca a fost facut un film pe baza romanului “Aquamarine” curiozitatea m-a impins sa-l urmaresc. Si ma bucur ca am facut acest lucru deoarece acesta a fost unul din acele putine cazuri in care filmul mi s-a parut mai reusit decat cartea. Povestea este putin diferita decat cea din roman, dar modificarile aduse au oferit un plus de suspans si de actiune intregii intamplari.

Claire (Emma Roberts) si Hailey (JoJo) sunt doua fete de 13 ani care isi petrec ultima vara impreuna. Spre supararea lor, Hailey trebuie sa se mute in scurt timp din cauza serviciului mamei sale, un talentat biolog marin. Cele doua fete isi petrec zilele ramase impreuna, bucurandu-se de plaja, dar, mai ales, admirandu-l pe baiatul viselor lor, salvamarul Raymond (Jake McDorman).

Dar cand o furtuna puternica aduce in viata fetelor o fiinta speciala, o frumoasa sirena pe nume Aquamarine (Sara Paxton), acestea descopera ca nu sunt singurele adolescente care se cearta cu parintii. Aquamarine a venit in lumea lor pentru a-i demonstra tatalui ei ca dragostea exista cu adevarat si pentru a scapa astfel de o nunta aranjata pe care nu si-o doreste. Avand la dispozitie doar trei zile pentru a demonstra ca dragostea exista, Aquamarine le cere ajutorul fetelor, dar cand acestea isi dau seama ca cel pe care sirena vrea sa-l faca sa se indragosteasca de ea este nimeni altul decat Raymond, o vor ajuta ele?

Actiunea, chiar daca nu a fost plina de suspans, a reusit sa ma faca sa fiu atenta pe tot parcursul filmului. Momentele amuzante nu au lipsit, iar unele scene m-au facut sa rad cu lacrimi. M-am bucurat sa vad ca in film regizorii i-au oferit lui Aquamarine sansa de a avea picioare in anumite conditii: doar pe timpul zilei si doar atat timp cat acestea sunt uscate.  Aceasta situatie a dus la creearea unor momente amuzante, precum scenele in care, la apusul soarelui, Aquamarine fugea disperata de la intalnire, lasandu-si partenerul nedumerit.

Spre deosebire de carte, unde persoanjele mi s-au parut sterse si enervante in acelasi timp, in film Claire, Hailey si Aquamarine mi s-au parut simpatice si amuzante si cel mai important, complexe. Personajele au avut fiecare o personalitate proprie, o poveste si un comportament rational si logic, schimbarile de personalitate avand loc treptat si intr-un mod plauzibil. Un plus de viata a fost dat personajelor si de catre actori, care si-au interpretat cu talent rolurile, in special Sara Paxton, in rolul sirenei Aquamarine.

Desi “Aquamarine” nu este genul de film care sa-ti ramana in minte pentru mult timp, este destul de reusit pentru a te tine “cu ochii in ecran” pe durata vizionarii si pentru a-ti lasa un zambet pe buze la sfarsitul acesteia.