Recenzie film: Her - Ea

Cat de ciudata pare o relatie intre un om si un sistem de operare cu inteligenta artificiala? Este aceasta o relatie mai sigura, in care nici unul dintre parteneri nu poate sa sufere? Dar si mai important, poate o astfel de relatie sa existe cu adevarat? Daca ne gandim la cat de atasati suntem majoritatea oamenilor de tehnologia care ne inconjoara, ar trebui sa recunoastem ca poate nu e chiar asa de ciudata aceasta relatie, ci doar neobisnuita.

Theodore (Joaquin Phoenix) este un barbat singuratic, introvertit, aflat in divort cu fosta sa sotie, Catherine (Rooney Mara). Desi slujba lui presupune sa empatizeze cu oamenii pentru a putea scrie scrisori si felicitari care sa para a fii scrise de clienti, lucru pe care il reuseste cu succes,  in viata de zi cu zi, lui Theodore ii este greu sa lege legaturi cu cei din jur si     sa-si arate sentimentele.

Intr-o zi, cand se intorcea de la locul de munca, Theodore afla despre noul sistem de operare cu inteligenta artificiala, capabil sa invete si sa evolueze. Curiozitatea il impinge sa achizitioneze si el noul model, iar la instalare alege sa-i atribuie acestuia voce feminina. Barbatul este uimit de Samantha (Scarlett Johansson), asa cum s-a botezat singura, inteligenta si capacitatea ei de a invata, de a-l intelege si de a-l ajuta facandu-l sa se indragosteasca de aceasta cu fiecare zi care trecea.

Spre uimirea lui Theodore, sentimentele pe care le are el pentru Samantha par sa fie impartasite si de aceasta, iar intre cei doi se leaga o frumoasa relatie de iubire. Dar este oare posibila o astfel de relatie?

Mi-a placut povestea filmului si, desi ma asteptam la un alt final, nu pot spune ca nu mi-a placut sfarsitul. Povestea de iubire dintre Theodore si Samantha dovedeste ca in orice relatie, indiferent cat de normala sau de anormala este, pot exista pareri diferite, mici certuri, contradictii, dezamagiri si ca pana si o iubire dintre un om si un sistem de operare poate aduce lacrimi in ochii amandurora, fie acestea reale sau virtuale.  Actorii si-au dovedit talentul, oferind viata personajelor interpretate, care, spre bucuria mea, au fost complexe si bine construite. Intamplarile din film ne provoaca sa analizam personajele din mai multe puncte de vedere, sa incercam sa le intelegem si sa empatizam cu ele.

Samantha a fost un personaj adorabil, pe care o indrageai din primele clipe in care faceai cunostiinta cu ea. In ciuda faptului ca erai constient ca ea nu este o fiinta vie, ca in spatele ei se ascund linii intregi de cod scrise de programatori talentati, nu puteai sa nu uiti uneori acest lucru si sa o consideri o fiinta reala. Samantha nu doar ca era inteligenta, invata constant si evolua, fiind capabila sa se adapteze la schimbarile din jurul ei, ci parea uneori o fiinta reala, capabila de sentimente. Una dintre scenele mele preferate legate de Samantha a fost cea in care ea isi punea problema daca sentimentele pe care le are sunt adevarate sau sunt programate.

Din punctul meu de vedere filmul merita vazut, asa ca nu pot decat sa va sfatuiesc sa va relaxati cateva ore, sa va pierdeti in “ochii pufosi ai ecranelor”  si sa va bucurati de vizionarea povestii de iubire dintre Samantha si Theodore.

Recenzie carte: "Ultima vrajitoare din Transilvania - Mathias" de Anna Vary

Primul volum din seria “Ultima vrajitoare din Transilvania” a fost interesant, dar nu mi s-a parut chiar o capodopera, prin urmare nu aveam asteptari foarte mari de la cel de-al doilea volum, “Mathias”. Spre surprinderea mea, acesta “m-a prins” inca de la primele pagini si pur si simplu nu am mai putut sa las cartea jos din mana pana nu am ajuns la final, fiecare pagina a cartii facandu-ma sa vreau sa o citesc pe urmatoarea.

Intamplarile din satul V. au lasat urme asupra Alexandrei, care in prezent, intoarsa in Bucuresti, incearca cu greu sa revina la viata ei normala. In timp ce Razvan pare sa fi dat uitarii faptul ca atat el, cat si Alexandra erau pe punctul de a-si pierde viata in satul din Transilvania, fata nu poate uita atat de usor povestea misterioasei contese Aneke, a Lorenei, a lui Mathias si a lui Nori. Desi incearca sa uite de satul V., acesta pare sa nu vrea sa uite de ea, astfel incat la doar cateva luni de la intamplarile din Transilvania, Alexandra se trezeste la usa cu nimeni altul decat atragatorul conte Mathias, care pare sa fi intinerit miraculos cu 10 ani. Dar cum acesta nu a venit singur, ci insotit de Lorena, Nori si de nimeni alta decat contesa Aneke in carne si oase, viata Alexandrei este data din nou peste cap si fata se trezeste prinsa intr-un paienjenis de mistere, minciuni, tradari, iubiri, planuri secrete si dorinte de razbunare.

Povestea din “Mathias” mi-a placut mai mult decat cea din “Contesa Aneke”, aceasta fiind mai alerta, avand mai multa actiune, dar si suspans si facandu-ma sa citesc cartea pe nerasuflate. Multe din intrebarile pe care le-am avut la finalul primului volum si-au gasit raspunsul, dar au fost rapid inlocuite de alte intrebari, carora sper sa le aflu raspunsul in cel de-al treilea volum al seriei, “Alexandra”. La fel cum in “Contesa Aneke” prologul si epilogul au fost scrise din punctul acesteia de vedere, in “Mathias”, acestea sunt scrise din punctul de vedere al contelui, lucru care mi-a oferit sansa de a vedea cum gandeste acesta, dar si de a intelege sentimentele acestuia pentru Aneke si Alexandra.

Daca in primul volum nu am fost foarte incantata de personaje, in al doilea volum al seriei acestea mi-au devenit mult mai simpatice. Pe cat de mult am detestat-o pe Aneke in primul volum, pe atat de mult am simpatizat-o in acesta si chiar am ajuns sa o inteleg si sa nu o condamn pentru decizile luate, in special cea legata de Nicolas. Desi Aneke este aceeasi persoana egoista din primul volum, a demonstrat ca totusi este capabila sa empatizeze cu cei din jur si ca, desi nu arata acest lucru, ii pasa totusi de persoanele apropiate ei.

Alexandra mi s-a parut mai matura si mai realista decat in primul volum, iar evolutia relatiei ei cu Mathias, desi previzibila, a fost bine construita. Cei doi mi s-au parut un cuplu mult mai potrivit decat cel format din Alexandra si Razvan, personaj pe care inca nu-l prea suport si mi-as fi dorit ca cei doi sa ramana impreuna.

Desi finalul nu a mai fost la fel de abrupt ca cel din primul volum, a reusit sa-mi aduca zambetul pe buze si sa ma faca sa vreau sa citesc cat mai curand ultimul volum al seriei. 

Recenzie carte: "Ultima vrajitoare din Transilvania - Contesa Aneke" de Anna Vary

Principalul motiv pentru care am vrut sa citesc primul volum din seria “Ultima vrajitoare din Transilvania”, “Contesa Aneke”, a fost pentru a vedea cum sunt folosite miturile romanesti de catre un autor roman, intr-un roman romantic fantasy.

In urma cu mai bine de o suta de ani, in satul V. din Transilvania, frumoasa contesa Aneke este ucisa de catre sateni, care o considerau vrajitoare si erau convinsi ca boala ce le-a lovit satul si le-a ucis animalele a fost adusa de relatia incestuoasa dintre contesa si fratele ei vitreg, Mathias.

In zilele noastre, Alexandra, o adolescenta in varsta de 16 ani din Bucuresti primeste vestea ca planurile ei de vacanta se schimba. Mama ei a decis ca fata trebuie sa-si mai “racoreasca” mintea  (si sa petreaca putin timp departe de fratele ei vitreg, Razvan, intre cei doi parand sa existe o relatie mai mult decat frateasca) si o trimite la niste rude indepartate din Transilvania, din satul V.

Ajunsa in satul din Transilvania, fata este atrasa de misterul din jurul contesei Aneke si incearca sa descopere secretele vietii si mortii acesteia, in scurt timp lumea ei imbinandu-se cu cea a contesei.

Mi-a placut modul in care a fost scrisa povestea, aceasta curgand lin si oferind o lectura placuta. In ciuda faptului ca romanul nu a fost exact acel gen de carte pe care sa nu o poti lasa din mana, suspansul a fost prezent pe intreg parcursul lecturii, provocandu-ma sa dezleg alaturi de Alexandra misterul reprezentat de contesa Aneke. Un plus al romanului a fost si faptul ca prologul si epilogul erau scrise din punctul de vedere al contesei, iar restul povestii a fost prezentat din punctul de vedere al Alexandrei. 

Personajele nu au fost exact pe placul meu, dar au fost relativ bine construite. Atat contesa Aneke, cat si Alexandra mi s-au parut doua persoane rasfatate, egoiste si egocentriste, fiecare dintre ele parandu-mi-se la un moment dat enervanta. Trecand peste relatiile incestuoase pe care cele doua le aveau cu fratii lor vitregi, Alexandra m-a scos din sarite in prima jumatate a romanului, unde la fiecare doua pagini aflam cat de dor ii este ei de Razvan si de cat de minunat este acesta. Aneke mi  s-a parut orice altceva, numai o victima nu, iar undeva pe parcursul lecturii deja consideram ca aceasta isi meritase soarta. Contesei Aneke nu-i pasa ce sau pe cine sacrifica atat timp cat ea obtinea ce-si dorea, pentru mine, ea fiind mai mult personajul negativ al propriei povesti decat o victima sau o eroina.

Dintre personaje mi-a placut totusi de Lorena, sora vitrega a lui Aneke, careia i-am inteles sentimentele si deciziile si pe care am considerat-o adevarata victima a povestii contesei. Lorena a facut si ea greseli, nu a fost perfecta, iar in ceea ce priveste relatia ei cu Mathias este la fel de vinovata ca si Aneke, dar felul ei de a fi, de a se purta si de a-i trata pe cei din jurul ei, precum si intreaga ei viata m-au facut sa o privesc cu alti ochi decat pe sora ei vitrega si sa fiu mult mai indulgenta in ceea ce o priveste.

Desi nu li s-a acordat foarte multa atentie, mi-au atras atentia si membrii familiei la care a stat Alexandra in satul V. Mathilde, sotul ei si fratele acestuia m-au facut curioasa in ceea ce ii priveste tocmai prin simplitatea cu care isi traiau viata si mi-au dat constant impresia ca sunt mai mult decat niste batranei rupti de realitate.

Desi nu mi s-a parut o adevarata capodopera literara, pentru un volum de debut “Contesa Aneke” mi s-a parut un roman bun si m-a facut curioasa cu privire la urmatorul volum al seriei, “Mathias”.

Recenzie carte: "Erebos - Jocul razbunarii" de Ursula Poznanski

Jocurile MMORPG (Massively multiplayer online role-playing game) au reprezentat si reprezinta in continuare un punct de atractie in industria jocurilor, acestea oferind utilizatorului posibilitatea de a creea un caracter, un avatar prin intermediul caruia sa paseasca intr-o lume virtuala in care jucatorul nu doar ca primeste misiuni pentru a trece la un nivel nou si pentru a-si spori puterile, dar poate si interactiona cu alti jucatori, alaturi de care poate indeplini misiuni, invinge monstrii, pe scurt, alaturi de care se poate bucura de toate elementele puse la dispozitie de lumea virtuala in care se afla.

Dar cum ar fii ca misiunile pe care le primesti in joc sa trebuiasca sa fie rezolvate in viata reala? Si ca si cum acesta nu ar fii singurul lucru ciudat, jocul are reguli foarte stricte si pare sa cunoasca toate secretele jucatorului, in unele momente dand impresia ca traieste, ca este o fiinta vie care comunica cu jucatorul.

In scoala la care studiaza Nick Dunmore un CD misterios incepe sa se plimbe din mana in mana printre elevi. Toti cei care il accepta incep sa aiba un comportament straniu, lucrurile care alta data ii atrageau incepand sa li se para neinteresante, singurul lucru de care le mai pasa ramanand misteriosul joc Erebos primit prin intermediul CD-ului. Curiozitatea il impinge pe Nick sa accepte si el CD-ul, dar are surpriza de a descoperi ca jocul vine la pachet cu un set strict de reguli: jucatorul are o singura sansa de a juca Erebos, nu are voie sa vorbeasca cu nimeni despre joc, iar atunci cand se joaca trebuie sa fie singur in camera.

Daca la inceput Nick este sceptic in privinta jocului, dupa ce il creeaza pe Sarius, avatarul sau si incepe sa exploreze taramul lui Erebos, este prins in vraja acestuia ca si toti ceilalti jucatori. Dar cand una dintre misiunile lui Nick presupune uciderea unei persoane nu in lumea virtuala, ci in cea reala, acesta trebuie sa decida ce e mai important: sa ramana in joc sau sa sa aiba constiinta impacata.

Fana a jocurilor MMORPG, inca de cand am citit ca urmeaza sa apara la editura Rao romanul “Erebos – Jocul razbunarii” am stiut ca trebuie sa citesc aceasta carte. Acum, dupa ce am inchis romanul, sunt multumita de decizia luata atunci deoarece povestea Ursulei Poznanski imbina cu maiestrie virtualul cu realul, atat realitatea vazuta prin ochii lui Nick, cat si cea vazuta prin intermediul lui Sarius fiind fascinante si prezentate cu mult talent.

Am apreciat in  mod deosebit si partea psihologica a romanului in care vedem cum jocul ii manipuleaza atat de bine pe tineri, incat ii face sa nu mai fie ei insisi. Pentru a ramane in joc, pentru un nivel in plus, vraji mai puternice sau niste iteme mai bune acestia sunt capabili sa faca lucruri la care altfel nici nu s-ar fi gandit ( de exemplu, sa acuze o persoana nevinovata de viol sau sa dea telefoane de amenintare). Modul in care jocul se folosea de vietile lor, de dorintele, dar si de secretele lor era diabolic de inteligent, facandu-ma pe tot parcursul lecturii sa spun ca cel care a creeat Erebos era un geniu.

Finalul romanului mi s-a parut bine construit, acesta oferindu-ne ultimele piese pentru completarea       puzzle-ului reprezentat de misteriosul joc Erebos. Ciocnirile dintre realitate si virtual din ultimele capitole au fost descrise cu mult talent, una dintre scenele mele preferate fiind cea legata de Adrian.

Personajele romanului au fost complexe si realiste, iar schimbarile lor au fost bine construite, neparand nici macar o clipa ireale. Personajele mele preferate din acest roman au fost Adrian si Emily, fiecare dintre ele fiind unic prin modul in care a fost creeat. Mi-a placut sa descopar povestea lui Adrian pe parcursul lecturii si sa vad ca unele dintre banuielile mele s-au adeverit.

Recomand romanul tuturor cititorilor, indiferent daca acestia sunt sau nu atrasi de lumea jocurilor pe calculator, deoarece cartea cu siguranta o sa-i prinda in vraja ei la fel de repede pe cat Erebos ii prindea pe tineri in ghearele lumii virtuale.

Recenzie carte: "Fete stralucitoare" de Lauren Beukes

Prima data cand am auzit de romanul “Fete stralucitoare” am fost atrasa de ideea calatoriilor in timp, de existenta unui criminal ce nu poate fi gasit, dar si a unei victime care decide sa porneasca in cautarea criminalului. Romanul nu m-a dezamagit si s-a dovedit a fi o lectura intunecata, originala, care imbina cu maiestrie cruda realitate cu fictiunea.

Harper Curtis este un om violent care nu a stiut niciodata sa empatizeze cu cei din jur. Atunci cand gaseste Casa si descopera ca prin intermediul acesteia poate calatori in timp, Harper face ceea ce stie cel mai bine: ucide. Inconjurat de secretele intunecate ale Casei, barbatul incepe sa le vaneze pe “fetele stralucitoare” pentru ca, la momentul potrivit, sa le poata ucide.

Dar cand Kirby Mazrachi, datorita catelului acesteia, Tokyo, reuseste sa supravietuiasca atacului lui Harper, regulile jocului se schimba, iar prada devine vanator si vanatorul vanat.

Mi-a placut modul in care a fost construita povestea, in special pentru ca, desi stii inca de la prima pagina cine este criminalul, suspansul continua sa existe in roman. Faptul ca de la un capitol la altul se sare nu doar de la un personaj la altul, ci au loc si diverse salturi in timp mi s-a parut un element interesant al romanului, in special pentru ca iti oferea sansa de a face singur legaturi, de a vedea cum un element sau un personaj caruia poate nu i-ai dat prea multa atentie capata mai apoi un rol important si iti ofera sansa de a vedea cum piesele puzzle-ului se aseaza la locul lor, oferindu-ti o imagine realista a unui criminal bolnav mintal si a victimelor acestuia.

Harper este unul dintre putinele personaje care m-au facut sa le urasc inca de la prima pagina in care apar, iar pe masura ce citeam romanul il detestam din ce in ce mai mult. In timpul lecturii imi doream sa faca o greseala, sa pateasca ceva, orice, care sa-l faca sa sufere, sa treaca prin ceea ce au trecut toate fiintele pe care le-a ranit si sa plateasca pentru crimele comise.

Desi mi-a provocat in unele momente mila, Kirby nu a reusit sa ma impresioneze ca si personaj. In ciuda faptului ca mi-a fost simpatica si i-am apreciat curajul si perseverenta, mi s-a parut ca personajul ei nu este destul de complex. Asta nu m-a oprit insa din a empatiza cu ea si din a-mi dori ca ea sa aiba puterea de a-l face pe Harper sa plateasca pentru faptele sale.

Finalul romanului, desi inchide cercul intamplarilor, m-a lasat cu numeroase intrebari si m-a facut sa am senzatia ca parca lipseste ceva, inca un capitol sau poate un epilog. Acest lucru nu a facut insa ca romanul sa scada in ochii mei, “Fete stralucitoare” ramanand un thriller intunecat si captivant, pe care il recomand tuturor fanilor genului.

Noutati la editura Leda

Editura Leda ne aduce cel de-al doilea volum din seria “Cand esti vrajitoare … “ de Carolyn MacCullough, romanul "Ramai vesnic vrajitoare".

„ … Aveam in fata mea o alegere …  O alegere la care se fac aluzii vagi in cartea familiei. O alegere care va implini profetia facuta de bunica acum multi ani. Sau care imi va distruge familia pentru totdeauna.”

Profetia bunicii sale a bantuit-o pe Tamsin toata viata. Profetia care spunea ca va fi cea mai puternica vrajitoare pe care a cunoscut-o vreaodata familia Greene, un adevarat far calauzitor pentru toti ceilalti.

O a doua profetie avea s-o avertizeze ca va trebui sa ia, la un moment dat, o hotarare de o importanta cruciala, una care i-ar putea distruge pe toti pe vecie.

Iar cand descopera ca vechiul ei dusman, Alistair Knight, s-a intors in timp, in New York-ul epocii victoriene, pentru a-i nimici familia, Tamsin e silita sa il urmeze in trecut. In curand, se trezeste angajata ca fata in casa in sinistrul palat al familiei Knight, unde va descoperi un adevar infernal: vrajitorii acestei familii sacrifica fecioare si copilasi nevinovati carora le beau sangele pentru a-si spori, astfel, Talentele.

Tamsin va trebui sa lupte din raspunteri nu doar pentru a ramane in viata, ci si pentru a se asigura ca familia ei nu va fi spulberata de pe fata pamantului o data pentru totdeauna.

Pentru precomanda click aici!

Sursa

Recenzie carte: "Jocul" de Anders De La Motte

Probabil cu totii am jucat macar o data in viata un joc pe calculator. Pentru a ne relaxa, pentru a ne distra sau poate pentru ca ne plictiseam, cu totii ne-am pierdut macar pentru cateva minute in lumea virtuala a unui joc, concentrandu-ne asupra misiunilor pe care le aveam de facut, asupra dusmanilor virtuali cu care ne luptam sau asupra strategiilor pe care trebuia sa le abordam pentru a iesi invingatori. Dar cum se schimba regulile jocului atunci cand acesta este jucat in viata reala? Accepti sa-l joci? Si mai ales, cat de departe esti dispus sa mergi pentru a indeplini o misiune si a obtine un scor bun?

Viata lui Henrik HP Petterson, un escroc marunt, egocentrist si fara un scop clar in viata se schimba radical in momentul in care gaseste in tren un telefon mobil prin intermediul caruia este invitat sa joace un Joc. Daca la inceput misiunile primite pareau mai mult niste farse pe care HP trebuia sa le faca unor necunoscuti, cu timpul acestea devin din ce in ce mai riscante, iar HP se trezeste prins in mijlocul unor situatii periculoase din care nu este foarte sigur cum poate sa iasa.

Pe de alta parte, Rebecca Normen are o cariera promitatoare in cadrul Serviciilor Secrete Suedeze, iar viata ei pare a fii in sfarsit plina de lumina. Din pacate pentru Rebecca, trecutul nu vrea sa o lase sa se bucure de viata, acesta continuand sa o bantuie prin intermediul unor bilete anonime gasite de aceasta in dulapul ei.

Dar cand Jocul face ca lumile celor doi sa se intersecteze, lucrurile se schimba atat pentru HP, cat si pentru Rebecca, iar vietile lor nu vor mai fii niciodata ca inainte.

Povestea a fost interesanta si m-a prins inca de la primele capitole, iar intreaga teorie a conspiratiei din spatele Jocului mi s-a parut bine construita. Romanul a avut cateva intorsaturi de situatie interesante, in special in ceea ce-l priveste pe unul dintre personajele cele mai simpatice mie din roman, intorsaturi care m-au facut curioasa cu privire la ce urmeaza sa se mai intample.

Desi povestea este interesanta, am fost putin dezamagita de personaje, acestea nefiind atat de complexe pe cat as fi vrut, iar, in unele momente, parand pur si simplu stupide.

HP este genul de personaj pe care, oricat incerc sa-l privesc cu alti ochi si oricate evenimente lacrimogene din trecutul lui ies la iveala in timpul lecturii, nu pot sa-l suport. Daca in unele momente imi era putin, defapt foarte putin simpatic, in altele parca vroiam ca un alt Jucator sa-l calce cu masina. De doua ori!

Rebecca pe de alta parte mi s-a parut mai agreabila ca personaj si chiar a reusit sa-mi fie simpatica, asta in ciuda faptului ca in unele momente mi se parea prostuta.

Totusi, alte personaje din roman au reusit sa imi atraga atentia asupra lor, unul dintre acestea fiind Faruk. Desi acesta nu a parut a juca un rol foarte important pe parcursul romanului, modul in care a fost construit si prezentat mi-a atras atentia. In plus, finalul romanului ma face sa cred ca in urmatorul volum o sa joace un rol mult mai important.

Romanul “Jocul” a fost o lectura interesanta, care a reusit sa ma prinda de la primele capitole si sa ma provoace sa ma alatur Jocului alaturi de HP, Rebecca si celelalte personaje, motiv pentru care astept cu nerabdare aparitia celui de-al doilea volum al seriei.