Recenzie carte: "Urzeala tronurilor" de George R. R. Martin

De foarte mult timp vreau sa citesc seria “Cantec de gheata si foc” scrisa de George R. R. Martin si sunt bucuroasa ca am in sfarsit ocazia. Tocmai am terminat primul volum al seriei, “Urzeala tronurilor” si pot spune ca inca pasesc prin Westeros, admirand frumusetea rece a Nordului, simtind briza calduroasa a verii Sudului si fiind impinsa de curiozitatea de a pasi dincolo de Zid, pentru a descoperi ce este legenda si ce este adevar.

Dupa lupte sangeroase, Cele Sapte Regate ale continentului Westeros par sa-si fi gasit pacea sub conducerea regelui Robert Baratheon, dar daca luptele au incetat, soaptele, comploturile si intrigile inca traiesc. Dupa ce Lordul Arryn, Mana regelui, are parte de o moarte misterioasa Regele Robert, alaturi de sotia sa, Cersei Lannister, cei trei copii, Printul Joffrey, Printesa Myrcella si Printul Tommen si mare parte din supusii sai pasesc spre taramurile reci ale Nordului, spre Casa Stark din Winterfell, condusa de bunul prieten al regelui, Lordul Eddard Stark. Regele ii propune lui Eddard sa devina noua lui Mana, iar acesta accepta, intelegand ca ii este imposibil sa refuze acest lucru.

Intorcandu-se alaturi de rege in Sud, Eddard Stark le ia alaturi de el pe cele doua fiice, Arya si Sansa, lasandu-i in urma sa, la Winterfell, pe sotia sa, Lady Catelyn si pe cei trei baieti, Robb, Bran si Rickon. Fiul sau bastard, Jon Snow, este nevoit sa mearga spre Zid pentru a se alatura Rondului de Noapte, Lady Catelyn refuzand sa-i permita acestuia sa mai locuiasca alaturi de ea dupa plecarea lui Eddard, iar tatal sau neputand sa-l ia alaturi de el la curtea regelui.

In Est, dincolo de mare, Daenerys Targaryen si fratele acesteia, Viserys, ultimii urmasi ai Regelui Aerys Targaryen, ucis si detronat de Robert Baratheon traiesc in exil. Dorinta de razbunare si de recuperare a Tronului de Fier a lui Viserys este atat de mare incat acesta este in stare sa sacrifice orice, chiar si propria sora, pentru a-si atinge telul, prin urmare o arunca pe aceasta intr-un mariaj cu Khal Drogo, sperand astfel sa aiba parte de ajutorul acestuia in recuperarea tronului.

Dar pericolul reprezentat de cei doi frati nu este cel mai mare pentru Regele Robert, uneltiri mult mai periculoase si mai diabolice avand loc mult mai aproape de el, chiar in propria casa.

George R. R. Martin a reusit sa construiasca o poveste complexa, care in acelasi timp sa fie usor de urmarit si care sa te prinda de la primele pagini si sa te arunce in jocul tronurilor, un joc periculos, in care, atunci cand intri, castigi sau mori. Autorul reuseste nu doar sa scrie o poveste buna, ci sa construiasca o lume, pe cat de periculoasa, pe atat de reala. Fiecare loc, fiecare cladire si fiecare Casa are propria istorie, propriile secrete si propriile planuri, iar firele povestii sunt impletite cu maiestrie, fiecare personaj avand propria poveste. Este uimitor sa vezi cum vietile unor personaje care pareau a nu avea legatura unele cu altele se intrepatrund, iar atunci cand crezi ca in sfarsit ai descurcat toate itele si ai descoperit adevarul, o noua plasa iti apare in fata schimband tot ceea ce credeai ca stii, facandu-te sa descoperi o noua versiune a intamplarilor sau o noua latura a unui personaj despre credeai ca stii totul.

Personajele sunt complexe si creeate cu talent, acestea fiind veridice, reale, capabile sa te faca sa ai sentimente contradictorii in privinta lor. Am indragit unele personaje de la inceput, inca din primele pagini in care au aparut, iar pe altele le-am urat si detestat inca din primele clipe. Alte personaje in schimb m-au facut sa am sentimente contradictorii in ceea ce le priveste, in unele momente   urandu-le, iar in altele fiindu-mi simpatice, uneori fiindu-mi mila de ele, iar alte ori amuzandu-ma.

Jon Snow a reusit sa devina rapid unul dintre personajele mele preferate, inca din clipa in care, prin vorbe intelepte, l-a convins pe tatal sau, Lordul Eddard, sa le dea o sansa la viata celor sase pui de lup stravechi. Pe parcursul romanului acesta a dovedit tarie de caracter, curaj, bunatate, onestitate, a dovedit ca este cu adevarat fiul lui Eddard Stark si a gasit in sine puterea de a-si iubi fratii vitregi, in ciuda comportamentului lui Lady Catelyn, care avea grija sa-i aminteasca cu fiecare ocazie ca el este doar un bastard.

La fel de draga mi-a fost si Printesa Daenerys, care, in ciuda vietii crude pe care a avut-o inca de la nastere, a reusit cumva sa gaseasca in ea taria de a merge inainte si a reusit sa gaseasca dragonul din ea, demonstrand ca este sange din sange de dragon de un milion de ori mai mult decat fratele ei, Viserys, care pe cat de crud era cu ea, pe atat de las era in fata mortii.

Lordul Eddard Stark mi-a fost simpatic, dovedind onestitate, curaj si loialitate pe tot parcursul romanului, dar, din pacate, el mai avea o calitate care pe taramurile din Westeros poate reprezenta un defect: era capabil de mila.

Un personaj care mi-a fost foarte simpatic este amuzantul Tyrion Lannister, numit si Pezevenghiul. In ciuda inaltimii sale si a defectelor din nastere, piticul a invatat sa rada sortii in fata si prin iscusinta vorbelor sa iasa din orice situatie si sa rada de moartea insasi. Replicile lui imi aduceau in permanenta zambetul pe buze, iar piticul a devenit unul dintre preferatii mei inca de la inceput, de cand l-a lovit pe nepotul sau, Printul Joffrey.

Dupa cum am spus si mai sus, unele personaje m-au facut sa le indragesc si sa fiu alaturi de ele pe tot parcursul romanului, insa altele m-au facut sa le detest permanent sau in cea mai mare parte a timpului. Printul Joffrey este unul dintre cele mai enervante si crude personaje intalnite, insasi ratiunea si logica parand a fugi de acesta. Prefacut si manipulator, lipsit de onoare, imatur si incapabil sa accepte o infrangere, micul print m-a facut sa imi doresc pe tot parcursul lecturii ca cineva sa-l loveasca cu ceva in cap sau sa moara “accidental” in timpul unor antrenamente. La fel de enervanta ca si Printul Joffrey mi s-a parut si Sansa, fiica lordului Stark. Desi era capabila sa invete pe dinafara replici pe care orice lady ar trebui sa le zica si momentele in care ar trebui sa le zica, aceasta nu parea sa fi mostenit nimic din inteligenta parintilor ei, inocenta ei parand in unele momente prostie pura. In privinta Sansei, nu pot decat sa fiu de acord cu vorbele spuse la manie ale surorii ei, Arya: dupa incidentul din padure, Sansa ar fi trebuit sa fie cea moarta.

Desi m-au enervat pe tot parcursul lecturii, nu am putut sa nu admir totusi talentul manipulator, viclenia si inteligenta celor doua femei: Regina Cersei si Lady Catlyn. Desi niciuna dintre ele nu mi-a placut si in unele momente speram sa se intalneasca si sa se ucida una pe alta, cele doua femei au demonstrat ca sunt inteligente si au taria de a face orice pentru a-si atinge scopurile.

As putea scrie sute de pagini despre acest volum al seriei, dar ma tem sa nu dezvalui anumite amanunte care sa strice bucuria lecturii, prin urmare ma voi opri aici. Daca ati citit cartea, as vrea sa stiu parerile voastre despre personaje, despre poveste, despre sentimentele pe care le-ati avut in timpul lecturii. Daca nu ati citit inca seria, va sfatuiesc sa o faceti cat mai curand deoarece sunt mai mult decat sigura ca, la fel ca si mine, va veti pierde prin Westeros si veti alege una sau mai multe Case pe care sa le sustineti in jocul tronurilor. Va veti indragosti de glumele lui Tyrion si veti alerga alaturi de Daenerys si al ei khalassar, veti pasi pe Zid, alaturi de Jon si Naluca si veti intra in Sala Tronului, printre supusi. Iar daca veti vrea sa va asezati pe Tronul de Fier, nu ignorati avertismentul Reginei Cersei: “Cand te joci de-a urzeala tronurilor, castigi sau mori. Nu exista cale de mijloc.”

Recenzie carte: "Madison Avery - Moarta si inviata" de Kim Harrison

Cand am inceput sa citesc seria “Madison Avery”, nu aveam asteptari prea mari de la ea, insa primul volum s-a dovedit mult mai bun decat speram. Al doilea volum al seriei, “Moarta si inviata”, s-a dovedit o lectura la fel de buna ca si primul volum, poate chiar mai interesanta.

Ajunsa cronometror al intunericului, Madison trebuie sa actioneze impotriva propriilor pareri si convingeri. Sustinatoare ferma a liberului arbitru, ea trebuie acum sa trimita ingeri intunecati pe urmele oamenilor ce sunt sortiti sa faca fapte rele pentru a le putea salva sufletele. Dar Madison este convinsa ca lucrurile se pot schimba si, atunci cand primeste prima ei misiune, decide sa demonstreze acest lucru. Din pacate pentru Madison lucrurile nu sunt asa de usoare precum par. Fata e hotarata sa-l convinga pe cel pe care trebuie sa-l spintece sa nu comita crimele care i-ar distruge sufletul, dar acest lucru este mai usor de zis decat de facut. In plus, pentru a demonstra ca ingerii intunericului si ingerii luminii pot lucra impreuna, Madison trebuie sa-i faca pe Barnabas, fostul inger al luminii care a schimbat taberele alaturandu-se ei si pe Nakita, frumoasa spintecatoare, sa lucreze impreuna.

O incepatoare fara un cronometror al intunericului care sa o invete cum sa-si controleze puterile, in echipa cu doi ingeri care nu se suporta unul pe celalalt, urmarita la fiecare pas de Ron, cronometrorul luminii si neavand nici macar increderea serafimilor in decizile ei, Madison trebuie sa demonstreze tuturor ca cele doua tabere pot lucra impreuna si ca fiecare suflet merita o a doua sansa. Va fi prima ei misiune un succes sau se va transforma intr-un esec ce va distruge singura sansa a fetei de a schimba lucrurile?

Povestea a fost draguta si mai interesanta decat cea din primul volum, avand mai multa actiune. In ciuda faptului ca Madison avea dreptate din anumite puncte de vedere, incapatanarea ei de a nu-i permite Nakitei sa-l secere pe baiat, punand astfel in pericol vietile tuturor oamenilor din spital m-a enervat pe parcursul lecturii. Fiecare om este diferit si da, unii se pot schimba si pot alege sa nu faca anumite greseli, dar atunci cand vezi ca acea persoana este pur si simplu malefica si refuza sa se schimbe, Madison ar trebui sa isi dea seama ca e vremea ca seceratorii sa-si faca treaba.

La fel ca si in primul volum, personajele mele preferate au fost Nakita si Grace. Incercarile Nakitei de a se adapta la viata normala erau pur si simplu amuzante, iar versurile lui Grace ma faceau sa rad pe intreg parcursul lecturii.

Finalul romanului m-a facut curioasa in ceea ce priveste ultimul volum al seriei, pe care sper sa-l citesc cat mai curand.

Personal, recomand volumul “Moarta si inviata”, dar si intreaga serie tuturor cititorilor care doresc sa aiba parte de o lectura relaxanta si in acelasi timp interesanta.

Recenzie film: Transcendence - Viata dupa moarte

Nu pot sa cred cat timp a trecut de cand am vazut acest film! Desi am vizionat “Transcendence – Viata dupa moarte” pe la inceputul lunii mai, din cauza programului foarte incarcat nu am gasit timpul necesar pentru a scrie aceasta recenzie. Din fericire, filmul mi-a placut foarte mult si chiar si acum imi amintesc detaliile legate de acesta.

Will Caster (Johnny Depp) este unul dintre cei mai buni cercetatori in domeniul Inteligentei Artificiale, acesta incercand sa gaseasca o modalitate de a reuni intr-o singura masina cunostinta colectiva, unind astfel informatii din toate domenile cu emotiile umane. Din pacate, cercetarile lui au atras atentia unui grup de teroristi   anti-tehnologie, care, prea speriati de ceea ce nu inteleg decid ca cea mai buna solutile este uciderea lui Will, dar si a altor cercetatori din acelasi domeniu.

Dupa ce este atacat de catre teroristi la finalul unei conferinte, Will este mai aproape ca niciodata de obiectivul sau. Stiind ca mai are putin timp de trait, Will, ajutat de sotia sa, Evelyn (Rebecca Hall) si de cel mai bun prieten al sau, Max (Paul Bettany), incearca sa isi incarce cunostinta intr-un calculator.

Incercarile celor trei se finalizeaza cu succes, iar Will devine astfel prima cunostinta umana incarcata    intr-un sistem informatic. Din pacate, oamenii nu vad cu ochi buni acest lucru si decid sa faca ceea ce stiu ei cel mai bine: sa distruga.

Filmul mi-a placut foarte mult si a devenit rapid unul dintre filmele mele preferate din simplul motiv ca este unul dintre putinele care arata ca tehnologia este un lucru bun, iar oamenii ar trebui sa incerce sa inteleaga, nu sa atace fara sa gandeasca. Dupa ce a fost incarcat in calculator si a reusit sa se conecteze la Internet Will dovedeste nivelul superior la care se afla, transformand un orasel parasit intr-o lume utopica. Will reuseste nu doar sa descopere metode prin care sa vindece natura, sa revitalizeze plantele ofilite, sa transforme pamantul nefertil in unul fertil si asa mai departe, dar reuseste sa vindece si oamenii. Astfel, persoane ce nu au putut vedea niciodata lumina soarelui sunt vindecati si reusesc sa vada pentru prima data in viata lor, persoanele paralizate sau carora le lipsesc anumite membre sunt vindecate si, mai mult de atat, toti acesti oameni sunt integrati in retea, Will putand sa-i vindece oricand ar fi fost necesar.

De la inceputul pana la finalul filmului Will a fost personajul meu preferat. Desi se vorbeste despre Will – persoana reala si Will – cel din calculator, pentru mine aceste doua entitati au fost mereu una si aceeasi si cred ca Will a dovedit acest lucru pe tot parcursul filmului. Din pacate, omenirea a refuzat sa-l asculte, sa incerce sa inteleaga ce dorea el sa faca si a decis, fara sa clipeasca, ca el este personajul negativ si trebuie distrus.

La capitolul personaje detestabile as putea vorbi despre 80% din populatie, dar pentru primul loc se lupta Bree (Kate Mara), Max, Joseph (Morgan Freeman) si Evelyn. Dintre cei trei cred totusi ca cel mai mult m-a enervat Bree, lidera teroristilor anti-tehnologie, care, desi se mandrea ca a fost asistenta unui mare cercetator din domeniul Inteligentei Artificiale, dovedea, cel putin din punctul meu de vedere, o prostie pura in ceea ce-l privea pe Will.

Desi mi-as fi dorit ca finalul filmului sa fie altul, acesta a fost foarte bine construit si a demonstrat exact ceea ce era de demonstrat.

Recomand filmul tuturor si sunt curioasa de parerea voastra in ceea ce-l priveste pe Will: este el personajul pozitiv sau negativ al acestei povesti?

Leapsa: Happy Bookaholic

Am primit aceasta leapsa de la Ghanda si mi s-a parut interesanta si simpatica, prin urmare, acestea sunt raspunsurile mele:

1. Ce iubesti cel mai mult atunci cand cumperi carti noi?

Fiecare carte nou cumparata imi ofera sansa de a pasi intr-o alta lume, de a cunoaste noi personaje si de a ma pierde in povestea respectiva, toate acestea acompaniate de mirosul placut al cartilor noi, tocmai iesite din tipar.

2. Cat de des iti cumperi carti noi?

In general cumpar de cate ori am ocazia, indiferent daca este vorba de un targ de carte sau de o oferta online “de nerefuzat”.

3. Librarii sau magazine online?

In general  prefer sa comand carti din magazinele online deoarece, pe langa reducerile pe care acestea le ofera, este si mult mai comod, coletul ajungand direct la usa mea. Totusi, nu spun niciodata nu unui targ de carti, unde am ocazia de a ma plimba printre carti, de a le rasfoi si, de ce nu, de a descoperi volume ce nu mi-au atras atentia in mediul online.

4. Ai o librarie preferata?

Cu siguranta libraria mea preferata este Libris.ro, seriozitatea, promotile acestora, dar si transportul gratuit transformandu-ma intr-un client fidel.

5. Faci precomenzi?

Foarte rar, doar atunci cand sunt mai mult decat nerabdatoare sa citesc o anumita carte.

6. Ai o limita lunara cand vine vorba de cumparat carti?

In general nu comand carti lunar, prefer sa cumpar un numar mai mare de carti de la un targ sau sa dau o comanda mai mare de carti intr-o anumita luna, cand gasesc mai multe romane care sa ma atraga. In privinta limitei, de fiecare data imi impun una si de fiecare data o depasesc mai mult sau mai putin pentru ca da, mereu exista acea carte care nu era in plan, dar care reuseste sa ma convinga sa o cumpar.

7. Ai interdictii la cumparat carti?

Nu, daca imi doresc o carte, o cumpar. Desi sunt sigura ca spatiul din casa si-ar dori sa imi impuna anumite interdictii.

8. Cat de lung este wishlist-ul tau?

Sincer, nu stiu exact. E o lista lunga la care am un talent special de a adauga si adauga si adauga noi carti.

9. 3 carti din wishlist pe care vrei sa le cumperi in momentul asta.

Doar trei? Nu pot mai multe? *puppy eyes* Bine …. sa vedem , cred ca voi alege:  “Transfer” de Michael Haulica, “Ultimul Avanpost” de Lavinia Calina si “Enders” de Lissa Price.

10. Cine doresti sa mai faca acest tag?

Voi nominaliza blog-urile Reader’s Republic si Walking on Letters, dar orice cititor care doreste poate sa preia leapsa. De asemenea, sunt curioasa de raspunsurile voastre la aceste intrebari, prin urmare va invit sa lasati in comentarii link catre postarea voastra.

Recenzie carte: "Madison Avery - Pe jumatate moarta" de Kim Harrison

Atunci cand m-am apucat sa citesc primul volum din seria “Madison Avery” de Kim Harrison, “Pe Jumatate Moarta” nu stiam exact la ce sa ma astept si nu aveam asteptari prea mari de la aceasta carte. Romanul a reusit insa nu doar sa se ridice la nivelul asteptarilor, ci chiar sa le si depaseasca putin, dovedindu-se o carte relaxanta, cu o idee originala.

Colegii au considerat-o mereu pe Madison Avery ciudata si nebuna din cauza modului in care se imbraca, dar in ultima vreme aceasta pare ca vrea sa le demonstreze ca nu se insala in privinta ei deoarece fata a inceput sa vorbeasca cu … aerul. In realitate, ceea ce nu stiu ei este faptul ca fata vorbeste cu un inger pazitor, o fiinta mica si amuzanta pe care oamenii obisnuiti nu o pot vedea. Cat despre Madison … ei bine Madison o poate vedea deoarece ea nu mai este de ceva timp o fiinta normala … ea este moarta, dar nu disparuta, traind la limita dintre viata si moarte. Cu putin timp in urma traia o viata normala, dar chiar in ziua in care urma sa implineasca 17 ani, un spintecator frumos si atragator i-a facut un dar la care nu se astepta: a incercat sa o ucida, singurul lucru care i-a salvat viata lui Madison fiind faptul ca a reusit sa-i fure acestuia amuleta . Datorita amuletei furate, care ii ofera iluzia unui corp, Madison are posibilitatea de a trai o viata cat mai asemanatoare cu cea pe care o avea inainte de nefastul eveniment si intre timp incearca sa se acomodeze cu noua lume in care se afla cu ajutorul unui spintecator al luminii pe nume Barnabas. Dar spintecatorul care a incercat sa o ucida isi vrea amuleta inapoi …

Am apreciat originalitatea povestii, fiind prima data cand citesc despre spintecatori, asa cum au fost construiti de catre Kim Harrison. Ideea luptei dintre soarta si liber arbitru si faptul ca nu exista o diferentiere clara intre “tipii buni” si “tipii rai” m-a facut sa o apreciez pe autoare, ideea acesteia fiind originala si folosita cu mult talent.

Personajele in schimb m-au dezamagit in cea mai mare parte a romanului, singurele dintre ele care mi-au fost simpatice fiind ingerul pazitor al lui Madison, Grace si spintecatoarea intunericului, Nakita.

Grace a fost o sursa de amuzament continua, fiind pur si simplu simpatica. Pentru un inger pazitor aceasta era extrem de ironica, sarcasmul ei aducandu-mi zambetul pe buze in timpul lecturii si       facandu-ma sa o indragesc. In ciuda marimii si nivelului ei aceasta este extrem de curajoasa si personal cred ca Ron nici nu ii putea oferi lui Madison un inger pazitor mai bun.

Frumoasa si inteligenta, Nakita, spintecatoarea intunericului, este pur si simplu mortala. La propriu! La fel ca si Grace, Nakita mi-a devenit simpatica de la primele pagini in care a aparut, firea ei rece si in acelasi timp amuzanta, loialitatea ei, dar si talentele in lupta facandu-ma sa o indragesc pe tot parcursul lecturii.

Madison in schimb a reusit sa ma scoata din sarite, comportamentul ei imatur si impulsivitatea ei     facandu-ma sa imi dau ochii peste cap de mai multe ori in timpul lecturii. Cel mai mult m-a enervat in momentele in care in loc sa aprecieze puterea si pozitia care i se ofereau, ea insista ca nu le doreste pentru ca nu o reprezinta, comportandu-se exact ca un copil rasfatat.

In ciuda comportamentului lui Madison cartea s-a dovedit a fi o lectura usoara, relaxanta, iar pe mine cel putin m-a convins sa citesc cat mai curand si cel de-al doilea volum al trilogiei.

Recenzie carte: "Carrie" de Stephen King

Dupa ce ultimul roman horror pe care l-am citit, “Piercing”, s-a dovedit o mare dezamagire am vrut sa citesc o carte de care sa fiu sigura ca nu voi fi dezamagita, prin urmare am ales romanul lui Stephen King, “Carrie”.

Cartea spune povestea tinerei Carrie, o fata diferita din mai multe puncte de vedere. Crescuta de o mama fanatica, care, in numele religiei se gandise chiar sa-si ucida fiica, lui Carrie ii este greu sa se poarte normal atunci cand se afla la scoala, motiv  pentru care este tinta rautatilor colegilor.

Neavand liniste nici acasa, nici la scoala, viata lui Carrie este un adevarat iad, fata incercand din rasputeri sa fie atat pe placul mamei ei, cat si pe cel al colegilor. Dar cand sortii pare sa i se faca mila de fata, iar aceasta descopera ca are puteri telekinetice, fiind capabila sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze lucruri, razbunarea lui Carrie ii va lovi pe toti cei care au ranit-o.

Povestea a fost prezentata intr-un mod interesant, intamplarile fiind insotite de articole din ziare sau reviste, de interviuri, de citate din carti si articole stiintifice, toate acestea oferind un plus de veridicitate romanului. Ritmul alert in care era prezentata actiunea a mentinut suspansul in timpul lecturii, facandu-ma sa vreau sa aflu cat mai repede intreaga poveste a lui Carrie.

Carrie a fost un personaj impresionant nu doar datorita puterilor ei, ci datorita intregii ei vieti. In ciuda comportamentului mamei ei, fata tinea la ea si incerca sa-i faca pe plac. Pana la evenimentele finale, de dupa bal, fata o infruntase pe mama ei doar pentru a incerca sa se integreze printre colegii de la scoala, dar acestia, in loc sa incerce sa o cunoasca pe ea, o considerau doar “fiica nebunei de White” si isi bateau joc de ea cu orice ocazie. Unul dintre citatele mele preferate despre Carrie este spus de catre Sue: 

“ […] Aceasta e fata pe care oamenii o tot numesc un monstru. Vreau sa va intre bine in minte lucrul asta. Fata ce se putea declara multumita cu o bere de radacini de zece centi, si un hamburger, dupa unicul ei dans la scoala, astfel ca momma sa nu-si faca griji… ” (pag.128, “Carrie” de Stephen King, editura Nemira). 

Personal, mi-a fost mila de Carrie si nu o pot condamna pentru ceea ce a facut dupa bal. Probabil daca ar fi avut macar o persoana care sa ii fie aproape de la inceput, care sa o inteleaga si sa o sustina, atunci finalul ar fi fost altfel atat pentru Carrie, cat si pentru ceilalti locuitori.

Billy si Chris au fost unele dintre cele mai detestabile personaje pe care le-am intalnit intr-o carte. Chris este exact genul de fata de bani gata, capabila sa joace perfect rolul de fetita dulce a lui taticu’ atunci cand vrea sa obtina ceva de la acesta. Billy este golanul dezaxat care se distreaza teorizand fiintele din jurul lui, nepasandu-i nici macar o clipa ca acestea au si ele suflet si sentimente.

Desi “Carrie” nu este un roman atat de inspaimantator incat sa te faca sa tremuri in timp ce-l citesti, este o carte scrisa cu talent, cu personaje bine construite, de care nu ai cum sa nu te atasezi. Chiar daca nu este cel mai inspaimantator roman al lui Stephen King, “Carrie” este o carte buna, care merita citita atat de fanii genului horror, cat si de cititorii care nu sunt atrasi de acest gen literar.

Recenzie serial: Balika Vadhu - Mica Mireasa (Childhood story arc)

Acum ceva timp, tot schimband canalele, am descoperit serialul indian “Mica mireasa” si am urmarit primele episoade mai mult din curiozitate si plictiseala. In scurt timp insa actiunea serialului m-a prins si asa am ajuns sa urmaresc in fiecare seara cate un episod, curioasa sa vad ce urmeaza sa se mai intample.

Serialul aduce in discutie o problema importanta din India, aceea a casatoriilor intre copii. Astfel, aflam povestea lui Anandi (Avika Gor), singurul copil al lui Khajan (Chetanya Adib) si al lui Bagwati (Bhairavi Raichura), o familie saraca si muncitoare. La varsta de 8 ani aceasta este casatorita cu Jagdish (Avinash Mukherjee), fiul unei familii bogate si este nevoita in scurt timp sa renunte la copilarie si sa paseasca       intr-o noua viata, aceea de nora. Anandi este trimisa in casa socrilor la o varsta frageda, unde incearca sa se adapteze si sa invete regulile casei. Familia lui Jagdish este condusa cu o mana de fier de catre bunica acestuia, Kalyani Devi (Surekha Sikri), o femeie dura si stricta, dar in acelasi timp iubitoare si protectoare cu membrii familiei ei. Desi socrii ei, Sumitra (Smita Bansal) si Bhairon (Anup Soni), o iubesc foarte mult pe Anandi si incearca sa o apere si sa-i acopere greselile, fata este des pedepsita de catre bunica Kayani, care incearca sa o invete care sunt indatoririle unei nurori.

In paralele cu viata lui Anandi in casa socrilor este prezentata si viata celorlalti membrii ai familiei. Basant (Satyajit Sharma), fratele lui Bhairon, este un barbat iute la manie care o asculta orbeste pe mama lui. Serialul prezinta  mariajul acestuia cu Jamuna si mai apoi cel cu Gehna (Neha Marda), cea de-a doua sotie a lui, o tanara frumoasa si inteligenta.

Daca prin prisma intamplarilor din viata lui Anandi serialul prezinta greutatile prin care trece o fata trimisa de mica in casa socrilor, acesta reuseste sa prezinte si o alta versiune, viata unei tinere mirese care, desi este maritata, locuieste inca in casa parinteasca. Suguna (Vibha Anand), fiica lui Bhairon si a Sumitrei, o fata frumoasa si inteligenta, este maritata cu Pratap (Jehangir Vakil), fiul unei familii bogate. Parintii ei au decis insa ca fata sa locuiasca in casa lor pana la varsta de 18 ani, dar ceea ce nu stiu ei este faptul ca Suguna se intalneste in secret cu Pratap, iubirea dintre cei doi facandu-i sa incalce orice regula pentru a se vedea.

Desi la inceputul serialului mi-a fost mila de Anandi, cu fiecare episod pe care il vedeam aceasta imi devenea din ce in ce mai antipatica. Ingamfata si egoista, aceasta mi se parea mult prea rasfatata pentru pozitia pe care o avea in casa socrilor, dar si in societate. Personal, de multe ori am considerat ca socrii ei o rasfata prea mult si chiar o iubesc mai mult decat isi iubesc proprii copii, pe Suguna si Jagdish. Atat Bhairon cat si Sumitra au luptat mult mai mult pentru anumite drepturi ale lui Anandi, drepturi pentru care nu au luptat atunci cand era vorba de proprii lor copii. De exemplu, cei doi s-au zbatut cat de mult posibil pentru a o convinge pe Kalyani sa-i permita fetei sa invete, dar, atunci cand Suguna s-a maritat, acestia nu s-au chinuit sa ii ofere sansa de a studia mai departe si asta in ciuda faptului ca fata locuia inca in casa lor, nu in casa socriilor. In plus, in momentele in care se despartea de Anandi, Sumitra parea a suferi mult mai mult decat in momentele in care a trebuit sa se desparta de Suguna.

Unele dintre personajele mele preferate din serial au fost Gehna, Suguna si Shyam (Vikrant Massey). Ghena si Suguna sunt amandoua inteligente, fiecare dintre ele facandu-ma sa le indragesc. Mi-a placut atat modul direct al Gehnei, care reusea sa spuna cu mult calm lucrurilor pe nume, cat si modul persuasiv si talentul manipulator al Sugunei, capabila sa faca pe oricine sa zambeasca, chiar si pe bunica ei, Kalyani. Shyam a fost un personaj extraordinar, genul de barbat pe care este aproape imposibil sa-l gasesti in realitate. Toate intamplarile prin care a trecut pentru Suguna, sacrificile pe care le-a facut pentru aceasta, puterea de a calca orice traditie in picioare si de a se ridica impotriva tuturor, chiar si impotriva propriei familii in numele dragostei m-au facut sa-l admir si simpatizez pe tot parcursul serialului.

Kalyani Devi a fost un personaj foarte bine construit, pe care nu am putut nici sa-l iubesc, dar nici sa-l urasc. Serialul a prezentat atat latura dura a acesteia, uneori facand gesturi care ma faceau sa am ganduri malefice in privinta ei, cat si latura umana, blanda, care ma facea sa zambesc si sa o simpatizez. Trecutul ei, cu toate intamplarile legate de Mahavir (Rajendra Gupta) m-au facut sa fiu mult mai blanda in privinta ei si sa o inteleg si sa trec cu vederea anumite greseli ale acesteia si sa-mi doresc ca ea sa-si arate mai des latura sensibila, asa cum a facut de exemplu in ceea ce o priveste pe Suguna. Indiferent daca este simpatizata sau detestata, un lucru este cert: Kalyani Devi este sarea si piperul serialului.

Un lucru care m-a impresionat in mod deosebit a fost talentul actorilor din serial, expresivitatea acestora castigandu-mi admiratia. Toti actorii din serial aveau un talent aparte, reusind sa exprime printr-un gest, printr-o privire chiar si o mie de cuvinte, nefiind necesar nici macar un sunet pentru a intelege ceea ce simteau.

As avea atat de multe de spus despre serial, dar ma tem sa nu dezvalui anumite intamplari si sa distrug farmecul acestuia, asa ca ma voi limita la a mai adauga doar faptul ca serialul merita urmarit, iar numarul mare de episoade nu ar trebui sa descurajeze pe nimeni din a-i acorda o sansa.